Text: Corneliu Ostahie

Alin Blei – Un nonconformist cuminte

Desi are doar 25 de ani, Alin Blei nu este deloc atras de ideea experimentelor înnoitoare si nici nu se lasa urmarit de obsesia inovarii limbajului plastic, asa cum poate ar fi firesc sa se întâmple cu un pictor aflat la vârsta lui. Mai mult, nu viseaza la surse de inspiratie neexplorate înca, multumindu-se cu ceea ce îi ofera clipa traita în aparenta banalitate a peisajului cotidian – strazi pitoresti din ultimele mahalale ale oraselor moderne, gradini pline cu flori, margini de sate pierdute în câmpie sau crânguri dese, gârbovite sub greutatea propriului frunzis. În plus fata de toate acestea, Alin calca înca apasat pe urmele tatalui sau, mult mai cunoscutul Nicolae Blei, un maestru al peisajului calofil si autorul unora dintre cele mai spectaculoase si mai elaborate compozitii cu flori din pictura româneasca a momentului de fata.

În aceste conditii, va veti întreba desigur ce anume m-a determinat sa-i consacru articolul de fata. De la bun început trebuie sa precizez faptul ca la mijloc este o chestiune de miza pe viitorul acestui artist, la baza careia stau, fireste, motivele concrete care îmi pot justifica optiunea. Referitor la acestea din urma, este vorba  mai întâi de sinceritatea si prospetimea dezarmante ale discursului plastic al tânarului pictor. Într-o maniera pur impresionista si dupa o metodica structurata parca pe baza  notitelor luate în fata unui tablou de Claude Monet, Alin Blei transpune pe pânza prospetimea naturii, fara a-si propune sa treaca dincolo de învelisul ei cromatic, acesta fiind suficient pentru a declansa emotii si revelatii estetice directe si convingatoare, necontaminate de reziduurile dubitative care rezulta inevitabil în urma oricarui act de analiza rationala a datului vizual. Nu stiu în ce masura  artistul  constientizeaza riscurile interpretative la care se expune procedând astfel. Cert este însa ca el nu încearca sa aseze între pictura sa si ochiul de regula cârcotas al criticului de arta niciunul dintre filtrele evazive pe care colegii sai mai experimentati le folosesc, uneori cu succes, pentru a “promova” o lucrare din categoria artei traditionale în cea a artei postmoderniste.

În alta ordine de idei, Alin Blei se numara printre putinii pictori aflati la început de drum care tin înca la mare cinste principiul însusirii temeinice a ceea ce am putea numi tainele meseriei. Meticulos si tenace, el nu crede în noile teorii care minimalizeaza rolul acestora, parând a fi atras în schimb de  exemplul  lui Georges Seurat, cel care, înainte de a aborda pregatirea în domeniul cromaticii, a studiat desenul – si numai desenul! – timp de doi ani. “Multi artisti plastici de azi pleaca de la premiza discutabila conform careia  anumite subiecte nu mai merita a fi pictate, considerându-le desuete sau chiar mai rau, comerciale. Dintre acestea, florile sunt cel mai des puse la index. Parerea mea este ca expresivitatea picturala a florilor nu are cum sa creasca sau sa se diminueze în functie de ce cred unii sau altii. Cei care le evita ca subiect artistic au, probabil, unele probleme cu desenul si cu armonizarea culorilor. Spun asta deoarece  florile se picteaza la fel de greu ca si portretele, e nevoie de multa migala, de întelegerea profunda a perspectivei, a jocului dintre lumina si umbra, ca sa nu mai vorbim de frecventa incidentelor cromatice care trebuie rezolvate în cazul unor astfel de lucrari. Iubind natura si  implicit florile, dar si pentru ca sunt  preocupat în egala masura   de soliditatea terenului artistic pe care urmeaza sa ma desfasor, am considerat întotdeauna ca trebuie sa dedic o buna parte a timpului meu pregatirii profesionale. Pare  prozaic ce spun, dar asta are mai putina importanta.  În plus, acuratetea imaginii este esentiala pentru mine, or aceasta nu se poate obtine  în lipsa deprinderilor specifice, îndelung exersate.”

Fara doar si poate, o astfel de pledoarie este corecta doar în sine, ea neputând garanta în niciun fel valoarea artistica a rezultatului aplicarii sale. Nu este însa mai putin adevarat ca  valoarea artistica  însasi, generata de alti factori decât bunele practici profesionale, poate schiopata vizibil din cauza eludarii sau încalcarii acestora din urma. Din fericire, în cazul lui Alin Blei, lucrurile stau  altfel, talentul sau indubitabil beneficiind din plin de pe urma temeinicului antrenament tehnic care precede derularea demersului artistic propriu-zis.
Un alt motiv care m-a îndemnat sa ma aplec cu întelegere si speranta asupra sa este convingerea cu care  încearca sa demonstreze prin propriile optiuni estetice ca traditia picturii românesti de mare valoare trebuie scoasa din muzeele în care a fost închisa, aparent definitiv, si dusa mai departe, în ciuda oricarui context potrivnic. Fara a fi  tributare modelelor,  multe din pânzele lui Alin Blei contin “ecouri” din Luchian, Andreescu sau Petrascu. Acestea au însa un grad scazut de recognoscibilitate, fiind percepute mai  degraba ca un flux liric creator de atmosfera, decât ca influente stilistice, tematice sau de alta natura insuficient asimilate.

Recapitulând, interesul meu pentru acest tânar artist poate fi justificat prin aceea ca, desi nu pare aproape deloc asa, el reprezinta exceptia si nu regula care se manifesta în rândul creatorilor tineri si foarte tineri, de la noi si de oriunde altundeva:  nu da semne ca si-ar dori unicitatea cu orice pret, nu sufera pentru ca nu este invitat în cercurile declarat avangardiste, priveste spre trecut, dar fara a fi paseist, iubeste frumusetile naturii mai mult decât pe cele plasmuite de imaginatie si umbla pe drumuri batatorite, fara sa-i pese de prejudecatile care spun ca pe acolo nu cresc flori.
Cu alte cuvinte, Alin Blei  nu se încadreaza în portretul-robot al vârstei sale, fiind, în felul lui si prin raportare la propria generatie, un nonconformist care riposteaza prin limpezime si “cumintenie” la agresiunea destructurarii limbajului plastic – moda ce bântuie furios printre amatorii de glorie artistica ieftina. (Intercity Magazin, nr. 28/2007)