Text: Nicolae Macovei

Vasile Anghelache sau livrescul postmodern

Expozitia graficianului Vasile Anghelache, deschisa re-cent în Galeria Orizont, se caracterizeaza printr-o remarcabila unitate de conceptie, proprie, de altfel, oricarui artist matur. Conceptie ideatica si estetica în stare sa impuna nu doar coeziune si valoare expresiva lucrarilor, dar si acel specific determinant, fara de care se poate aluneca, iute si usor, într-o zona a nesemnificativului, cu sau fara staif.

Livrescul universului plastic propus de Vasile Anghelache, puternica lui deschidere spre modele culturale, dar si spre mari spatii mitologice reprezinta numai partea vizibila, imediata a lucrurilor. Reprezinta doar treptele prin care artistul ne introduce în câmpul final al investigatiilor sale, pe tarâmul tensiunilor “împaratiei invizibile”, aflate în adâncurile omului si ale istoriei lui. Acest efort grav, patetic, de rescriere a unor motive si simboluri, folosite si de alti artisti, în epoci si cu tehnici diferite, are, s-ar parea, menirea de a da o noua consistenta nevoii artistului de a ordona si îmblânzi, de a întelege, si stapâni laturile arhetipale, orizonturile nelinistitoare, misterioase or telurice, dar, totodata, si imboldurile solare prin care omul îsi iese din tâtâni pentru a deveni devorator de spatiu si timp, de idealuri si credinta, de jertfa si iubire. Artistul, din acest punct de vedere, este chiar centrul sensibil al unei lumi profund umane, unde se aglutineaza multitudinea planurilor formative.

Asumându-si ca un scrib, ca un misionar, destinul de ilustrator, atent si modest, dar, prin asta, nu mai putin constient de miracolul lumilor pe care le cerceteaza, Vasile Anghelache se comunica pe sine, comunicând, totodata, astfel cu ceilalti. Arta, aici, nu este doar o manifestare neutra a fortelor emotionale, a formelor si culorilor, a luminilor si a umbrelor, ci si un spatiu al meditatiei si interogatiilor primare, ba chiar si al responsabilitatii ideilor. Idei care fac din om, în pofida precaritatii lui biologice si dincolo de accidente si de istorie, o adevarata fiinta si forta universala. De unde, poate, si necesitatea ca aerul lucrarilor sa nu fie tangential cu moda sau, mai exact spus, cu modelele perisabile ale unei contemporaneitati super-ficiale, ce ne asalteaza zilnic, din afara, dar, din pacate, si din interiorul nostru subred.

Mijloacele estetice puse de artist în joc sunt eliberate de straluciri efemere, ce ar putea întuneca, ce ar putea deforma chiar esentele spatiului si timpului, al cerului si al pamântului pur spiritual, simbolic, ideatic, meditativ al elementelor din care suntem facuti si catre care aspiram sa ne întoarcem întru eternitatea noastra.

Atât prin intensitatea acaparatoare a motivelor cât si prin sobrietatea, uneori excesiva, a mijloacelor, artistul se supune si ne supune si pe noi permanent unor teste de inteligenta si de personalitate, unor examene având drept scop amplificarea pâna la limita maxima a dialogului, dramatic, de cele mai multe ori, cu sine si cu ceilalti. Folosind cu subtilitate sugestiile artei antice, ale evului mediu dar si cele descoperite si impuse de arta secolului XX, Vasile Anghelache se individualizeaza, as spune, în cel mai direct stil post-modern.

Avem de-a face cu o sinteza câstigata, cu siguranta, în urma unui efort solid de meditatie si experienta artistica, desfasurat de-a lungul unei vieti întregi.

Vasile Anghelache e un artist solitar, puternic, un însin-gurat bine strunit. Un bun exemplu de contemporaneitate neperi-sabila, izvorâta dintr-o cautare perseverenta, dar nespectaculara, a perenitatii actului artistic si a valorilor eterne.
Realitatea româneasca,  16 ianuarie 2002

Vasile Anghelache – asceza explorarii interioare 

Exista în “viziunile” grafice ale lui Vasile Anghelache un fel de realitate aflata dincoace ori dincolo de oniric si “cifrajul” simbolic al imaginilor numite de obicei fantastice. Dincolo de miturile ori aluziile culturale, ce se revarsa frenetic pe toata suprafata lucrarilor. Uneori, cu un soi de oroare a spatiului gol. E o lume ce trebuie mai degraba “privita” din interiorul ei sau, mai bine spus, filtrata cu ochii mintii si împotriva obisnuintelor culturale ce bântuie spatiul nostru spiritual. Oricum, trebuie sa patrundem dincolo de “realismul’ ei baroc si sever, enigmatic si “suspendat” într-un refuz al semnificatiei directe, imediate, usor descifrabile.

“Dialogul” cu lucrarile lui Vasile Anghelache trebuie lasat sa coboare din “materialitatea” lui imediata, uneori extrem de “realista” ori socanta, înspre adâncurile invizibile, abia simtite si “neîntelese” ale arhetipurilor ori în cele ale inconstientului colectiv, unde, brusc, se încarca de o “fosforescenta” ideatica si de o forta expresiva, de o “iluminare” empatica specifica, fara de care “fantasticul” ori “oniricul” de pe simeza te coplesesc, fara sa-ti ofere pâna la capat magia si “catharsisul” pasiunilor puse în joc. Lucrarile sunt oglinzi ori “diorame”, oricum “semne bidi-mensionale” estetice prin care te poti elibera de o anumita temporalitate ori spatialitate stânjenitoare si inerenta “ratiunii’, pentru a patrunde într-o “ordine” irationala, ascunsa, bogata, misterioasa, esentiala, dar, prin asta, nu usor de înteles si descifrat. Paradoxal, tocmai din aceasta cauza, nu mai putin expresiva si, parca, imposibil de refuzat. Chiar neasteptat de familiara, când accepti sa te integrezi în regulile ei. Oricum, obsesiva în sensul unei comuniuni deopotriva a sacrului si a profanului, a binelui si a raului, a realului imaginar si a trans-cendentalului ca realitate “vizibila”.

În lucrarile lui Vasile Anghelache, nu este nimic terifiant, nu este nimic “satanic”, nimic fara sens benefic, solar, chiar atunci când ne “biciuie” vrajitoria, spaima, contrarietatile, teluricul. Oricum, “simtim”, împotriva culturii ratiunii, ca avem de-a face cu o lume care se construieste si se reconstru-ieste mereu. Care “penduleaza” continuu între semne si semnificatii. Care se închide si se deschide mereu pentru noi. Mereu altfel si mereu aceeasi. Care moare, sufera, iubeste, are o “logica’ intrinseca si îsi traieste “destinul”, uneori, numai prin expresia unui chip uman ori din luxurianta inepuizabilitate a unei priviri ori atitudini, alteori din surprize si alegorii, din transformarea anormalului în normal si invers, din consubstan-tialitatea macabrului cu spectacolul si parodia, a ironiei cu domesticul ori a degradarii cu luciditatea si panica.

Rupt si lucrând frenetic dincolo de experimentele si experientele artei moderne, desenator tenace, perfectionist, sever cu culoarea pâna la refuzul ei, Vasile Anghelache se afla într-un fel de ascetica explorare interioara, un fel de ruga sacra si profana, în acelasi timp, pe altarul artelor plastice, ce îi confera un loc îndeajuns de solid si singular pentru a face din el un creator cu o opera ce nu poate fi ignorata.

Cu atât mai exemplar cu cât se afla dincolo de “mode” si “programe” estetice, câteodata jenant de perisabile împotriva tuturor eforturilor “teoretice” de sustinere si, mai ales, de impune a lor în viata noastra culturala, cu tot dinadinsul si împotriva rezultatelor lor artistice nesemnificative. Vasile Anghelache este, din acest punct de vedere, mai modest. El se cauta cu tenacitate si încearca sa exprime în lucrarile sale doar ceea ce gândeste în relatia sa “intima” cu sine si lumea sa.

Nu-i aceasta “banalitate” semnul artistului autentic?

Nota: Expozitia de desen, grafica, litografie a lui Vasile Anghelache si Valentin Popa a fost gazduita de galeria “Simeza” din Bucuresti în luna august 1994.

Vasile Anghelache in Italia, la Montegalda

În luna aprilie 2007, în Montegalda, localitate din nordul Italiei – în apropiere de Padova, se deschide expozitia graficianului român Vasile Anghelache. De aceasta data, Vasile Anghelache se prezinta publicului cu o serie de acuarele înfatisând chiar imagini din localitatea Montegalda.

Dar surpriza vine din felul în care artistul a stiut sa descopere cu sfiala si prospetime, atât culoarea locala, ca sa spunem asa, cât si “patternul” prin care Italia, sau mai bine spus, “marca” Italia, “lumina” Italiei, este cunoscuta si recunoscuta în lume. Functia ordonatoare a luminii, punând în prim plan mai degraba transparenta formelor si a peisajului decât “corectitudinea” imaginii, ne dezvaluie o viziune plina de sobrietate dar si de optimism bine temperat. De eleganta si scoatere din timp.

Oricum, o lume “frumoasa” si, poate, imposibila. Cerul si verdele arborilor, casele, biserica, zidurile si strazile, steagurile “nationale” si amanuntul arhitectonic, castelul medieval si râul se sustin reciproc pentru a ne dezvalui o lume calda dar nu sufocanta, o “banalitate” exemplara – care ar putea fi, poate, oriunde, unind sub sceptrul ei universal, seninul unei lumi ce si-a descoperit sensul si eternitatea. Întelepciunea dar si resemnarea de a fi ceea ce este. Un spatiu al echilibrului, al apolinicului, al împacarii cu lumea si cu noi chiar daca toate acestea îsi gasesc expresia, ca sa spunem asa, sub numele de Montegalda.

În acelasi timp, lui Vasile Anghelache nu i se poate reprosa un anumit schematism ori “cumintenie” a desenului si a atmosferei pe care o descrie. Cred ca, înainte de orice, artistul a descoperit cu sfiala si emotie, dincolo de ceea ce s-ar putea numi peisajul localitatii Montegalda, reactia lui primara si unica, la farmecul unei lumi a linistii si a împacarii – pe care o credea pierduta în ceata densa, uitata dar si luminoasa a copilariei ori, poate, în “schematismul” unui “rai” specific credintei ca binele si frumosul se poate afla oriunde dar, mai ales, în interiorul nostru. Din acest punct de vedere este cu adevarat Montegalda ceea ce ne spune si ne arata Vasile Anghelache ca este ? Desigur, nici nu mai conteaza acest lucru.

Artistul Vasile Anghelache, prin lucrarile despre peisajul si localitatea Montegalda, transforma imaginea despre o localitate si un spatiu real într-o poezie despre o realitate imaginara. Într-o incantatie a formelor si a culorilor de acuarela. E mult, e putin ? Cine poate sa stie cu adevarat.
Aprilie 2007

Vasile Anghelache – desen

Universul vizual al lui Vasile Anghelache se înscrie mai mult în directia fabulosului decât al fantasticului propriu-zis, ca rezultat al unei tenacitati tehnice, dar si transliterare,, duse pâna la limita în care livrescul imaginilor devine impresie dominanta si sursa dinamica a expresivitatii. Oricum, cautarea si gasirea perseverenta a cailor formale, capabile sa redea cu exactitate si în toata amploarea lor câte ceva din complexitatea planurilor si sub-planurilor scenice, unde se desfasoara experientele de fuziune dintre real si imaginar, dar si un anumit elan taumaturgic, fac din lucrarile lui Vasile Anghelache locuri privilegiate pentru insolit, pentru exersarea unei imaginatii confesive, dar si ambitioase, daca nu chiar agresive în capriciile ei expresive.

Aceasta imaginatie, abandonata propriilor producte, nu se face, însa, în sensul unei arbitraritati si al unui suflu aleatoriu absolut. Ba, din contra. Exista, în general vorbind, în toate lucrarile lui o “logica”. O logica de neînteles poate, ori chiar o finalitate ideatica de ordin ezoteric, ce nu se lasa usor descifrata si care aseaza în special personajele evocate, dar si cadrul de referinta, în raporturi obligatorii de compensatie, când nu sunt de subordonare sau coordonare mitica. Ambiguitatea imaginilor capata astfel o dinamica proprie, mergând de la soapta pâna la dislocarea întregii realitati vizibile, sub imperiul propriei existente si necesitatii de exprimare. Avem un “real” de sorginte, sa zicem, onirica. Sau, mai exact spus, reflexele unui inconstient colectiv, încarcat cu multiple accente livresti. Sugestiile bibliotecii ori împrumuturile din mitologie sau din orizontul evului mediu se deosebesc totusi de “aerul” specific starilor pur onirice, în primul rând printr-o inventie narativa, dar si prin încarcarea evenimentelor înfatisate cu o forta a mestesugului specifica, desigur, imaginatiei creatoare, starilor de veghe, luciditatii si experimentului.

Trecând prin fata fiecarei lucrari, descoperi parca o “ilustratie” executata cu meticulozitate si dragoste, având misiunea de a te informa, de a vizualiza, cât mai exact posibil, despre un “tarâm” al necunoscutului care îsi cere drepturile de existenta la viata “sociala”. Aceasta ambiguitate funciara a imaginilor, departe de a constitui un pretext, ofera o maxima încarcare a vizualului cu o tensiune ideatica venita de dincolo de el. Obligând la o benefica si intensa colaborare si comunicare cu privitorul. Subordonarea, aproape totala, a vizibilului si punerea desenului, ca “gest” estetic, în slujba unei intense comunicari, în cea mai mare parte caracterizata prin ambiguitate si nenumire, si a unor valori plastice ce se pierd în fluxul textului si al subtextului ambiental, determina, ca în lucrarile lui Vasile Anghelache, pâna la urma, sa triumfe inventia pura în detrimentul unei investigatii conceptuale inextricabil legata de sensurile imediate si rationale ale vizualului.

Ai sentimentul unei neutralitati laborioase, luxuriante, cu prea multe probleme si cu un efort de descifrare, de limpezire în scopul unei spiritualizari valorice, care nu se aflata în raport direct cu tulburatoarele dislocari de forme propuse contemplarii. Ai impresia ca artistul este prizonierul si nu crea-torul propriului univers. O constiinciozitate amenintatoare pre-schimba totul, deturneaza totul. Îngramadirea simbolurilor, a metaforelor, transformismul si împrumuturile fabulatorii, sceno-grafia minutios încorporata pâna la capat, rupturile vizualului si suprapunerile planurilor, apelul la un anumit suprarealism cu radacini în vechi teme ale desenului si gravurii secolelor trecute, lipsa oricarui rapel la elemente simbolice contemporane ori a conotatiilor prezentului dau lucrarilor un aer atemporal, ce nu este întotdeauna accesibil privitorului acestui sfârsit de secol. Iar constanta artistului în vehicularea unor teme ce îi sunt, probabil, fundamentale: pestele, solul mineralizat, costume de epoca, expozivitatea personajelor etc. trimit si mai adânc în relevarea unui muzeu imaginar, care se construieste si se reconstruieste în sine si pentru sine, pe masura obiectivarii propriilor evaziuni subiective.

Actul de cooperare al privitorului, al “consuma-torului”, dispozitia sensibila si mentala a acestuia la reinvestirea lucrarilor cu o finalitate estetica si ideatica proprie întâmpina si creeaza o stare uneori de insatisfactie. Constiinta estetica a artistului determina o perspectiva îndreptata constant împotriva modului de astazi de a privi si recepta lucrarile de arta.

Acest fapt în sine si este de-ajuns pentru a-i asigura lui Vasile Anghelache un loc bine precizat în paleta “coloristica” a vietii artistice românesti actuale. Un loc care, în pofida unei singularitati incomode, nu este modest ca valoare, ci, din contra, invita la confruntari pragmatice în beneficiul esteticului si, poate, mai ales, al relatiei deloc simple si comode dintre idealurile artistului si publicul caruia îi este destinata, la urma urmelor, arta, opera de arta.

Un articol de Corneliu Ostahie, aici: Simbol, metaforă şi naraţiune în grafica lui Vasile ANGHELACHE