Texte: Nicolae Macovei, Corneliu Ostahie

Nicolae Alexi sau desenul ca marturie si mantuire

de Nicolae Macovei

În fascinantul univers al desenului un artist, un cautator nedublat de o reala si perena constiinta a valorilor, lipsit de un instinct sigur si calauzitor al vietii si al mortii, fara un autentic si vibrant simt moral, se poate usor rataci. Fara a mai atinge, chiar si într-un târziu, fie si în treacat, tarmurile Ithacai. Inteligenta si mestesugul, cultura ori hazardul pot fuziona incomplet pe hârtia de desen, aparând si ramânând ca marturie doar niste biete semne, sarace si inexpresive, ce nu mai pot trimite la complexul miez exemplar al fiintei umane. Pentru ca, se pare – daca nu e chiar sigur, oricât ar fi de abstract, oricât ar fi de “tehnicizat”, pâna la urma, desenul se raporteaza tot la interiorul mitic al omului, aceasta fiinta mereu re-descoperita si mereu necunoscuta, obiect si subiect al vietii si al istoriei, format din muschi si vise, idei si nebunie, umbre si ochi, deznadejde si iubire, social si individualitate, sex si circ, creatie divina si mister pagân.

Nicolae Alexi, prin lucrarile lui de grafica si pictura, cu o stiinta rafinata a desenului, cu placerea unui degustator al clasicilor, dar, nu mai putin, al polisemantismului artelor moderne, construieste ceea ce s-ar putea numi o supra-istorie a trupului în raport nu numai cu “sinele” fiintei umane si spiritualitatea tragica pe care o pune acesta în joc, ci si cu animalitatea uitata si difuza, din care s-a nascut, care îl mai însoteste si în care ar putea, oricând, cadea învins, strivit de propria-i muscatura si neputinta, ori…neatentie. Este vorba, desigur, de un fel de mitologie “ad-hoc” a trupului uman, cu subtile trimiteri în cultura, în arta, în istorie si, de ce nu, în contemporaneitate. Astfel, cele cinci lucrari intitulate “Sfoara”, sau usa, halebarda, trupul feminin asezat ca în fata unui vechi aparat de fotografiat, halca de carne, trapezul, vaca ori piticul sunt elemente sugerând si sângerând, dincolo de aura lor heraldica, fantastica si totusi voluptoasa tensiune a misteriosului univers uman. Formele oferite de artist pe hârtia de desen sunt impregnate cu arome îndelung elaborate în subconstient, iradiind fragilitatea normalului, dar si bucuria arhetipala a împlinirilor, tacerea ultimei rasuflari dinaintea mortii, dar si forta uimita parca de a fi a nou nascutului, tragicul, dar si continuitatea spiritualului rasfrânt în accidentele istoriei, într-un cuvânt fiinta noastra rotindu-se ca un sarpe în jurul propriei inflorescente.

Subordonarea totala a desenului la idei, fara a pierde nimic dintr-o anumita spontaneitate a liniei, rigoarea deschisa a rapor-turilor dintre formele propuse contemplatiei, unde ochiul privi-torului prelungeste, parca, propriile lui gânduri si viziuni, creându-se astfel un subtil si fertil dialog, sunt elemente indicând, la Nicolae Alexi, o abordare complexa si completa a desenului. Dar, indicând, totodata, si un refuz al facilului speculativ, alaturi de o responsabilitate grava, dar straina oricarei rigiditati si închistari. Rafinamentul studiilor, sobrietatea aproape ascetica a culorii (atunci când exista), chiar si o blânda urma de umor, alaturi de voluptatea suprafetelor nefinisate, creeaza cutremu-ratoare simboluri, trimitând la o viziune sintetica post-moderna de mare profunzime si expresivitate, mânuita în fata ochilor nostri cu siguranta si încredere în actul comunicarii artistice. Tentatia desenului se dovedeste la Nicolae Alexi a fi tentatia unui gânditor. A unui gânditor plastic, care stie, însa, ca lucrurile au masura lor simbolica, arhetipala, si ca ea depinde si de dialogul cu noi. Poate mai mult ca oricând de noi, cei care privim si cântarim opera de arta din afara ei, ca sa spunem asa.

Si totusi, ce sunt si cum sunt, în ultima instanta, lucrarile lui Nicolae Alexi? Lucrarile lui au o morala fara a fi moralizatoare, sunt lucide, ca taisul briciului cu care te barbieresti înainte de a te duce sa-ti întâlnesti iubita, propun dialogul în locul unui monolog delirant, cum se întâmpla adesea în lumea noastra “paralela” si inundata de informatii care ne izoleaza unii fata de altii, în mijlocul oraselor supraaglomerate. În acelasi timp, lucrarile lui Nicolae Alexi, se adreseaza mai mult gândirii, fara a uita sa puna în valoare concretetea fireasca si armonioasa a trupului, a lucrurilor si a sentimentelor care l-au caracterizat întotdeauna pe om. Au o forta domoala si totusi cutremuratoare, dar si o noblete dezabuzata de acest tragic sfârsit si început de secol. Totul învaluit în faldurile unui nou ev mediu mistic si misterios al omului universal, de fapt a unui timp etern prin tragismul lui, reluat mereu de la capat, de catre fiecare epoca si de catre fiecare fiinta umana.

Nicolae Alexi e un artist care strabate geografia luminii, dar si a cetii ori chiar a întunericului, crezând în ceva. Acest ceva pare a fi  chiar ratiunea de a fi a omului ce încearca sa-si cunoasca si sa-si înteleaga existenta.
La dolce vita,  mai 1990

Exista în expozitia lui Nicolae Alexi o lucrare care, fara a epuiza sau, mai bine spus, fara a induce deplin un model structurant, ilustreaza, totusi, îndeajuns de bine, cel putin unul dintre focarele ideatice, dar si emotionale reprezentative ale artistului. Este vorba despre un personaj nud, poate chiar trupul artistului, tratat oarecum teatral – cinematografic, dar, totusi, într-o maniera realista, specifica unui desenator patimas, nud supus unei caderi mitice si romantice sub actiunea fortelor coplesitoare, pure, totale, absolute ale luminii. Ale unei lumini  tragice, necrutatoare.

Aici, nu exista nimic altceva decât normalitatea si forta maretiei luminii si spasmul trupului uman, atotputernicia spiritului si limitele materiei, farademarginea generalului si concretetea organica a finitului. Doua lumi contradictorii, dar, în nici un caz, egale. Forta misterioasa a absolutului, având, poate, misiunea de a pedepsi ori de a izbavi, misiune ce se abate necrutator asupra trecatorului om, nu este complet nimicitoare. Trupul, greu si întunecat, în dureroasa lui contorsionare, se supune mai degraba unei perplexitati decât unei anihilari, mai degraba se apara decât accepta pasiv propria lui aneantizare. Oricum, este capabil, prin chiar goliciunea lui funciara, sa se salveze si, poate, sa se  mântuiasca. Daca va rezista, daca va fi în stare sa reziste caderii ce îl încearca. Si abia dupa aceea sa fie apt, daca mai poate, în a-si recâstiga verticalitatea, nobletea, starea lui normala de împlinire si, de ce nu, frumusetea originara, paradiziaca, din care a fost alungat sau din care s-a alungat singur.

Exista aici, e adevarat, abia sugerata, aceasta ipotetica izbavire, actionând mai mult ca o probabilitate ontologica, fara de care omul ar fi irecuperabil pierdut, ar fi definitiv strivit, ar fi doar carne, doar spasm cosmic absurd si inutil. Oricum, fervoarea cu care Nicolae Alexi se apropie de trupul uman demonstreaza, prin coerenta tratarii plastice, dar si a ideaticii puse în joc, un semn metaforic, dar si un univers parietal, atingând aproape nivelul unui concept (evident artistic). Fara îndoiala, pentru Nicolae Alexi, trupul uman, intens polisemantic, întotdeauna central, reprezinta o obsesie cu ajutorul careia artistul se defineste si defineste mereu lumea si alcatuirile, vizibile, dar si invizibile, absolute ori numai trecatoare, ale ei.

Din acest punct de vedere, elementele ce intra în câmpul vizual, semantic, al lucrarilor nu reprezinta decât trepte, grile, puncte de referinta, repere diversificante, cu functii mai mult ori mai putin simbolice, destinate practicarii tainelor si durerilor, pasiunilor si eliberarilor ce îsi au originea în fiinta si în devenirea ei. Apa sau lumina, focul sau calul, obiectele, în general vorbind, oferite privirii noastre, nu sunt, la urma urmelor, decât mijloace ritualice, cai secrete de acces spre miracolul grotesc uneori, suav alteori, al fiintei umane si al dimensiunilor pe care le declanseaza în lume odata cu afirmarea sa. Dar ceea ce creeaza o atmosfera de ireal si sacralitate nu este atât dialogul trupului cu lumea, cât, mai ales, intensitatea dramatica pe care o provoaca acest dialog,  notele lui misterioase si inevitabile, paradoxale si, uneori, chiar imposibil de descifrat.

Dar, indiferent cum ar fi ele, trupuri calarind cai pe ape izbavitoare, busturi descântând un foc rece, trup dizgratios de gravida, trupuri ascunse sub  semnul emblematic al revolutiei ori abia închegându-se în ceturi si ploi epuizante; indiferent, deci, cum ar “poza” trupul, el este chiar personajul principal al lumii, axis mundi, elementul primordial în raport de care se defineste totul, supranaturalul ca si “naturalul”, esteticul ori gândul subteran nemarturisit, dar capabil a declansa energiile simbolice ale realului.

Exista la Nicolae Alexi o asemenea propensiune si fascina-tie spre ceea ce e viu si universal, simbolic si, totusi, contra-dictoriu, plastic si ideatic în acelasi timp, încât arta sa – dupa o lunga si impresionanta împlinire sub zodia desenului – (fara a indica abandonarea unor vechi teritorii ale vizualului, ce i-au definit pâna astazi personalitatea) poate fi deja catalogata drept o singularitate benefica, reprezentativa, exemplara, ce îl proiecteaza în prim-planul vietii artistice românesti contemporane, aflata, s-ar parea, în plin proces de eliberare de inhibitiile  si incertitudinile “ideatice” ale unei nesfârsite, parca, tranzitii.

România Libera,  august 1991, Nicolae Macovei

Nicolae Alexi sau grafica alegorica

În cadrul artelor plastice românesti contemporane, Nicolae Alexi ocupa un loc distinct, exemplar chiar. Ca artist dar si ca remarcabil pedagog. Credinta lui nestramutata ca arta trebuie sa aiba un continut ideatic, ca “jocurile” formelor si ale culorilor nu sunt gratuite ori neutre, s-a rasfrânt cu putere în egala masura si asupra propriei lui creatii dar si asupra constiintei estetice a sutelor de tineri aspiranti la statutul de artist ce i-au fost elevi, studenti si, ulterior, prieteni de breasla.

Expozitia de grafica a lui Nicolae Alexi de la Galeria M a Salii Orizont din Capitala prezinta lucrari de o densitate ideatica si o expresivitate specifica artistului ce si-a atins, ca sa spunem asa, deplin maturitatea creatoare. Ca întotdeauna, în centrul universu-lui alexian se afla cel mai puternic si polivalent semn plastic: corpul uman. Sau, mai exact spus, o “alegorie” a omului, cum îsi numeste artistul unele dintre lucrari. Pitici si îndragostiti fara rusine, statui îmbratisându-se, îngerasi plini de curiozitate, barbati cariatide, copii aproape adolescenti hranindu-se cu lapte matern, oameni de hârtie si arbori ca niste personaje, preoti naluci si inscriptii obosite: …”fara nici un continut, aici da bine grafic. Asa stând lucrurile, ma opresc”, si alte statui antice admirate de barbati nebuni. Si o capra. Autoportrete. O pisica. Un perete gol. Ceruri fara nori si gradini cu alei pietruite, pe care se îmbratiseaza ori se plimba agale femei dezbracate. Dealuri obisnuite, insule cu însemne misterioase, valuri de oceane ca valurile timpului, trupuri într-un leagan coborând din cer si corabii fara pirati, leganându-se în departari. Avem, evident, de-a face cu o lume, post-moderna, care viseaza si are nostalgia Evului mediu si a Antichitatii. Care amesteca pâna la confuzie epocile si situatiile tocmai pentru ca prezentul e un amestec confuz, paradoxal de directii si energii, de idei si primejdii, de dorinte si bucurii. E o lume eclectica, ironica, afectuoasa, obsesiva si obsedanta. Freudiana, dar deschisa totodata si altor orizonturi interpretative. Poate mitologice, dionisiace. Poate caracteristice unui supra-realism inhibat de multimea mijloacele de exprimare folosite pentru a-l descrie.

Oricum, o diorama care – încercând sa descifreze si sa ne ofere relatii, certitudini si caractere exemplare, durerile si absurditatile omului, aspiratiile si sentimentele lui definitorii – transforma vizualul în tot atâtea spectacole dramatice, dar si comice uneori, patetice alteori, oricum, sobre si elegante, într-adevar “alegorice”, asupra destinului si a rosturilor noastre aici, pe pamânt. În acelasi timp, exista la Nicolae Alexi un suflu renascentist, care clasicizeaza totul. Care da graficii lui un aer robust, universal si baroc dintr-un anumit punct de vedere, oricum în stare sa confere monumentalitate si o forma expresiva unica unui univers iconic cu mai multe dimensiuni, polisemantic. Dar Nicolae Alexi nu refuza experimentele secolului XX, avangardismul lui propriu-zis. Cu o singura conditie: ansamblul vizual nu poate fi gratuit din punct de vedere ideatic. Pentru ca, dincolo de mode si treceri, oriunde am privi în lume si oricât de departe am privi, nu putem descoperi decât ecourile omului, semnele lui mereu aceleasi si mereu altele. Masura, dar si capacitatea de a emotiona a acestei “ideologii” estetice confera, la urma urmelor, si artistului originalitate, dar si putinta de a fi înserat într-o filiatie, într-o familie. Oricum, arta lui Nicolae Alexi este una interogativa, libera, oricâte influente cumuleaza si, prin aceasta, profund moderna, deschisa, contemporana marilor probleme ale lumii de astazi. Fara a se înscrie într-un neo-ortodoxism sau neo-bizantinism atât de raspândit în mediul artistic românesc traditionalist.

Daca Nicolae Alexi nu ar fi unul dintre cei mai interogativi, dar si lucizi graficieni contemporani, ar putea fi un incomod gânditor, în stare sa pârjoleasca cu întrebarile lui fundamentale, pe care si le pune mereu si mereu, cu speranta ca exista un rost al lucrurilor despre care vorbim. Rost pe care trebuie sa-l desco-perim în noi si prin noi: ca merita sa raspundem provocarilor lumii si ale vietii.
Realitatea româneasca,  30 iulie 2002, Nicolae Macovei

Nicolae-Aurel Alexi – Maestrul fanteziilor verosimile

de Corneliu Ostahie

Sa ne imaginam  urmatoarea scena, petrecuta acum 44 de ani în curtea Liceului de Arta din Craiova: directorul scolii citeste în fata  elevilor adunati în careu o scrisoare de felicitare primita din partea conducerii revistei Secolul XX, publicatie care, în treacat fie spus, a primit în 1987, la Paris, titlul de “Cea mai buna revista de literatura si arta din lume”… “Scrisoarea  venise ca urmare a faptului ca, în numarul 2 din 1962, Secolul XX îmi publicase o gravura, cel care decisese acest lucru fiind  Eugen Mihaescu, celebrul grafician care, pe vremea aceea, era redactorul artistic al prestigioasei publicatii. Aveam doar 16 ani, si acel succes cu totul neasteptat a însemnat foarte mult pentru mine, mai ales ca de el se lega o întreaga poveste, la finalul careia ajunsesem  sa cred ca eu… inventasem xilogravura. Cu neastâmparul specific vârstei, dar si firii mele, experimentam tot felul de lucruri noi, asa ca într-o zi am facut rost de o planseta din lemn pe care am trasat un desen cu mai multe personaje – motiv pentru care lucrarea s-a numit în cele din urma Familia. Dupa aceea am scobit  lemnul cu vârful unui briceag, urmarind cu fidelitate linia desenului, scopul final fiind acela de a imprima rezultatul efortului meu pe o coala de hârtie. Pentru aceasta am folosit câteva culori de ulei, dar tot  ce am reusit sa obtin a fost o aglomerare de pete fara niciun  înteles, care au fuzionat de-a valma între ele. Atunci m-am gândit la un procedeu de extragere a uleiului din culori si am ajuns la concluzia ca metoda cea mai la îndemâna ar fi folosirea gipsului drept absorbant. În fine, nu mai relatez toate etapele procesului, cert este ca am izbutit sa imprim câteva coli cu o acuratete mai mult decât multumitoare. Pe când ma pregateam sa le anunt colegilor si profesorilor mei epocala  descoperire, am primit vizita unei vechi cunostinte, Volodia Ostaficiuc, un domn cu care ma împrietenisem în copilaria mea si care ma sprijinea ocazional, fie cu sfaturi despre ce si cum trebuie sa învat ca sa ajung un artist adevarat, fie cu mici sume de bani. I-am aratat gravurile si i-am descris si modul în care le imprimasem, prilej cu care am aflat ca metoda xilografica fusese folosita cu mult, mult timp înaintea mea. M-am cam dezumflat, dar, pe de alta parte, vizita domnului Ostaficiuc s-a soldat, peste câteva luni, cu scrisoarea de felicitare sosita de la Secolul XX, el fiind cel care a trimis redactiei lucrarile mele.”

 Adevarul despre mustatile în furculita

Unul din tâlcurile întâmplarii mai sus povestite ar fi acela ca Nicolae Aurel Alexi a fost un veritabil copil-minune, fiind înzestrat cu o extraordinara usurinta de a desena, de a surprinde gesturi, atitudini si scene pe care le transpunea pe hârtie fara niciun fel de efort. Motiv pentru care câstiga, înca de  când era copil, bani frumosi de la cei care îi cereau sa le faca portretul sau sa le deseneze “casa ori calul”. Aceasta dexteritate iesita din comun i-a adus însa si necazuri. Prea încrezator în talentul sau, a neglijat o serie întreaga de alte aspecte ale formarii profesionale, astfel ca la primul examen de admitere la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti a picat fara drept de apel, cu o dezolanta nota de 2.  Astfel de momente, mai mult sau mai putin anecdotice, s-au tinut  scai de traiectoria biografiei lui Alexi si au facut din el un personaj pitoresc, dar si respectat, atât în lumea artistilor plastici, cât si în mediul nostru cultural si studentesc. În ciuda faptului ca nu a afirmat niciodata în mod explicit ca l-ar deranja aceasta  ipostaza, artistul tine, ori de câte ori are prilejul, sa imprime o nota de normalitate, de banalitate chiar, diverselor povesti care se tes de la sine în jurul persoanei sale. “S-a spus despre mine ca l-as imita pe Salvador Dali, pentru ca port mustati ca ale lui. Adevarul este cu totul altul: cercetându-mi arborele  genealogic, am constatat ca  bunicii si strabunicii mei aveau mustati în furculita, asa ca eu nu am facut decât sa continuu o traditie de familie. Mai mult, daca m-ati întreba pe cine prefer dintre Dali si Picasso, v-as raspunde fara ezitare ca alegerea mea este Picasso. Altfel, sunt un om cât se poate de obisnuit, poate putin înclinat spre persiflare, poate putin  sedus de placerea de a se asculta pe sine însusi, dar acestea sunt pacate pe care mi le asum cu seninatate, pentru ca nu fac niciun fel de rau nimanui.”

 De la constructivism la postmodernism

Grafica lui Nicolae Aurel Alexi  urmareste îndeaproape faima si prezenta oarecum insolita ale omului Alexi: este pregnanta, provocatoare, plina de subtilitati ambigue în spatele carora se poate ghici o curiozitate inocenta, generata de nevoia de cunoastere si nu neaparat de vreun apetit iscoditor irepresibil. Este, în acelasi timp, o naratiune continua, la care privitorul  participa, adaugând propriile lui semnificatii subiective, dupa care  paraseste decorul pentru a face loc urmatorului venit. Impresia de demers interactiv devine cu atât mai evidenta cu cât artistul se reprezinta uneori chiar pe sine ca personaj al povestii pe care si-o imagineaza, situându-se în centrul paginii goale si înconjurându-se treptat de amintiri si perceptii de o extraordinara acuitate senzoriala cu ajutorul carora structureaza imagini convingatoare ale unui univers cu dubla deschidere – spre trairea imediata si spre trecutul care mereu îl ajunge din urma -, un amestec dozat farmaceutic între consemnare obiectiva si evocare simbolica.
În mod evident, actuala formula a expresiei artistice a lui Nicolae Aurel Alexi este de natura postmoderna. Reconsiderarea limbajului vizual clasic si comentariile personale pe marginea acestuia, la care se adauga propria perspectiva de reprezentare a temelor general umane se traduc în grafica sa prin intermediul unei viziuni “apasat figurative”, dupa cum singur se exprima, în contextul careia accentele renascentiste sau baroce fac casa buna cu structura colocviala a imaginii, cu o anumita lejeritate a ductului menita sa îmblânzeasca regimul comunicarii dintre opera de arta si privitor. Din nevoia de a face posibil acest ultim deziderat, Nicolae Aurel Alexi a renuntat fara regrete la mai vechile sale preocupari – a cochetat cu constructivismul si a evoluat uneori într-o zona limitrofa suprarealismului – si s-a instalat hotarât în perimetrul  observatiei directe. Ciclurile de lucrari “Oameni pe strada” si “Oameni si animale” se înscriu în aceasta poetica a “banalitatii” si reprezinta concretizari la superlativ ale mobilitatii cu totul remarcabile  de care artistul da dovada în investigarea realului susceptibil de a-si depasi efemeritatea prin remodelarea lui în tiparele imaginatiei durabile. De altfel, Alexi  se caracterizeaza pe sine ca fiind un mare “amator de scenarii”, un observator vesnic treaz care remarca pe strada punga de plastic din mâna unei gospodine sau palaria uzata a unui taran venit cu treburi la oras si care, pornind de la aceste umile obiecte, construieste în jurul lor imagini  de o anvergura adesea deliberat disproportionata în raport cu “miezul”  lor originar, dar care  sunt deschise spre orice tip de interpretare, având în vedere ca în structura lor se amesteca referinte cronologice si stilistice din epoci  diferite, elemente descriptive excesiv de concrete si simboluri frizând inconsistenta excesului de generalitate etc.

 “Hainele” cele noi ale artistului

În aceeasi viziune caleidoscopica, stând în permanenta sub semnul parabolei benigne, nemoralizatoare, se înscrie si ciclul “Hainele”, la care artistul   lucreaza în prezent si în care pune în discutie raportul dintre aparenta si esenta, abordat din perspectiva comportamentului vestimentar  din diferite perioade ale istoriei umanitatii. Personaje care în mod normal   n-ar trebui sa stea împreuna, de exemplu un pretor din Roma antica si un ales din actualul Parlament al României, se vor regasi fata în fata si vor trebui sa “dialogheze” prin intermediului vesmintelor lor. O toga si un costum Armani vorbind despre oamenii strecurati în ele! Pare o nebunie, o violare a plauzibilului, concept la care artistul face de altfel constante referiri doctrinare. Cu toate acestea, minunea se va întâmpla si va fi mai mult decât convingatoare, pentru ca la mijloc este vorba de unul si acelasi “croitor” – Nicolae Aurel Alexi,  un maestru al fanteziilor verosimile, pe care îl pretuiesc sincer, dar pe care nu-l cred în întregime atunci când sustine ca a întors definitiv spatele metafizicii si suprarealismului. (Intercity Magazin, nr. 24/2006)

Nicolae Alexi

(n. 23 martie 1947, Drăușeni, județul Brașov, România)

Este un pictor și grafician român, profesor universitar, absolvent al Institutului de Arte Plastice din București, secția grafică, promoția 1974.
Expoziții
Personale

1974, 1977, 1984, 1991- București ;1981 Galeria Căminul Artei București ; 1985 Roma Italia ; 1986 Civitavecchia, Italia ;Muzeul de Artă, Craiova ;1987 Institutul Italian de Cultura București ;1990 Siracusa Sicilia Italia 1992 Muzeul de Arta Constanța ; 1997 ‘Eu însumi’ Galeria Simeza București ;2001 Simeza Bucuresti ;2002 Galeria Orizont Bucuresti ; 2003 Galeria Fundației București.
De grup

1977 Rotterdam Olanda ; 1978-1979 Concursul de desen Juan Miro Barcelona Spania ;1981 Bienala de desen Wroclaw Polonia ;1983 Bienala de la Sao Paolo Brazilia ;1984 New-Delhi India ;Varsovia, Polonia ; Praga, Cehia ; Bienala de desen Rijeca Iugoslavia ;1985 Moscova, Rusia ; Sttutgard Germania ;1986 Expozitie itineranta China ;1990 Siracusa, Sicilia Italia ;1995 Muzeul de Artă Contemporană Goteborg Suedia ;1997 Gallerie Tegneforbundet, Oslo, Norvegia ; Nurnberg, Germania ; Bienala de Artă Contemprană, Abu-Dhabi, Sharjah, Emiratele Arabe Unite ; 1998 Biblioteca Municipalității, Saint Remy de Provence, Franța ; 2000 Galeria WerkArt San Gallen Elvetia ; 2003 Seul Coreea de sud ; Chioggia, Italia…
Premii

1975 Bursa Anuală a Tinerilor Artiști secția grafică ;
1994 Premiul Academiei Mercurion, Roma, Italia ;
1985 Premiul Academiei Romane din Roma, Italia ;
1986 Prmiul Cultura pentru Europa ;
1987 Premiul U.A.P. pentru activitatea artistică ;
1993 Medalia de aur la Bienala de Artă Contemporană Emiratele Arabe Unite ;
1998 Marele Premiu U.A.P. pentru activitatea artistică din anul 1998 ;
2000 Ordinul Național Serviciul Credincios în Grad de Ofițer ;
2006 Premiul U.A.P. secția grafică.

Sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Alexi