MIRCEA ROMAN – “Eu le-am făcut sculpturilor mele suflete” (Formula AS)

Interviu de Valentin Iacob (Formula AS)

– Este un mare sculptor român. Uriaș! Răsplătit cu mari premii internaționale, a stat o vreme în Anglia, după care s-a întors acasă. Lucrează în București și uneori în Lăpuș, în casa părinților, unde cerul se naște și moare în fiecare zi, în fereastră –

Merg pe drumul buruienos dintre halele Combinatului Fondului Plastic al U.A.P., pe undeva în spatele Casei Presei Libere din București. În fața mea, îmbrăcat în hainele lui de ate­lier, pășește, călăuză tăcută, sculptorul Mircea Ro­man. La 53 de ani, Roman nu e un risipitor de vorbe, dar când vorbește, își răscumpără cu prisosință tăcerea, prin umorul lui ardelenesc. Pășim printre clădiri aflate la limita supraviețuirii, mărturii ale vechii glorii a Com­­binatului și Uniunii Artiștilor Plastici din Ro­mâ­nia. În fața noastră, haite de câini pripășiți abia de ne fac loc. Apoi, brusc, sculptorul deschide

 
o ușă – și în­ce­­pe magia! E o hală întreagă, renovată și curată, în care Mircea Roman și-a adunat aproape toată opera. Per­­sonaj lângă personaj, chipuri intense și dramatice, închise în forme stranii, puternice, greu de uitat. Îngeri, Hriști, Piramide umblătoare, Autoportrete abstracte și răscolitoare, toate strânse laolaltă, întăresc senzația că ai in­trat într-o lume de o forță și o invenție copleșitoare. Im­periul fascinant al sculpturilor lui Mircea Roman, artistul născut în Țara Lăpușului, care la doar 32 de ani, în 1992, a fost onorat cu cel mai mare premiu pentru sculp­tură al lumii: premiul Trienalei de la Osaka. Un an mai târziu, a obținut și prestigiosul premiu Delfina, du­pă care a părăsit România, trăind o lungă perioadă de timp la Londra, unde talentul i-a fost prețuit și recon­fir­mat. Vă invit să parcurgem alături povestea unui des­tin de excepție în arta României și a lumii.

“Eram de mic un fel de artist avangardist…”

– Sunteți născut pe 24 iunie, de Sânziene, la două zile după solstițiul de vară, o perioadă marcată în tradiția populară de ritualuri păgâne, păstrate până în ziua de azi. Să fi trecut ceva din magia nopților de Sânziene și în opera dvs.? Credeți în relația aceasta dintre steaua nașterii și devenirea unui artist?

– Cred în steaua nașterii. Cred că este o legătură. Nu cred că un artist poate fi universal, dacă nu este și par­ticular, foarte individual. Or, asta înseamnă că și momentul nașterii, și locul de unde vine îl marchează. Dar nu pot spune că în mod direct. Eu am trăit la Târgul Lă­puș, care e un fel de oraș sau un fel de sat, cum vrei să-l iei. Dar nu pot spune că am simțit influențele zonei Lăpuș. Părinții mei erau din partea cealaltă, din Țara Chioarului. Și acolo mai mergeam în vacanțe, dar nu așa mult, încât să-și pună amprenta așa de puternic în mine. Și-apoi, acolo nu erau cioplituri în lemn.

Expresivitate maximă, cu mijloace simple: bucăți de lemn, străbătute, câteodată, de purpuriu

La noi, nici gardurile de la grădini nu erau din lemn, erau niște nuiele împletite. Așa că zona nu m-a influențat direct. Și ca să vedeți la ce visam eu pe atunci! Îmi amintesc cum, copil fiind, făceam bule de lut, pe care le puneam în vârful unei nuiele și le aruncam. Și făceam astfel un fel de omu­leți, niș­te sculp­turi, cam ca la Gormley. Eram de mic un fel de ar­tist avan­gardist, ca să glu­mim pu­țin.

– Cum a în­ceput aventura dvs. artistică și cum s-a con­so­lidat?

– N-a fost un mo­ment clar al în­cepu­tului meu. Fratele meu desena, și el. În orice clasă sunt totdeauna doi-trei copii care sunt mai buni la desen. Noi eram ăia doi. Dar eram pasionat de desen de mic, poate și pentru că fratele meu s-a dus la școală în Baia Mare, și acolo stătea în cămin cu elevi de la Liceul de ar­tă, așa că a început să-mi aducă și mie cartoane și culori, și așa am început să lucrez mai intens, după care m-am hotărât să dau și eu la Liceul de artă din Baia Mare. Acolo, la culoare am mers destul de rău, și profesorul de sculptură Carol Kadar m-a tot încurajat să las desenul și să merg la el. Du­pă care s-a prins că nici la sculptură nu prea am șan­se!… Așa că a încercat toate metodele pedagogice pe care le știa. Mi-a făcut poze (avea o arhivă de negative) cu capodopere din sculptura universală, din Egipt și din Grecia, să le iau să mă uit la ele. Mă trimitea în piață să lucrez după țărani, așa, la fața locului, să fac schițe. Apoi am dat admitere la Cluj, Și acolo iar am pi­cat și iar am dat. Și am fost norocos a treia oară, în 1980. În București, am venit după absolvire.
Am ter­minat în 1984 și au fost 11 repartiții pentru șantierul Mar­mura București și pentru șantierul Borsec. Ne angajau în București, dar ne șantajau să cioplim, și da­că nu ciopleam, ne trimiteau la Borsec, pe șantier. Din 1984 mi-am început drumul și căutările de artist. Am fost coleg de generație cu sculptorul Aurel Vlad și des­tui alții. Umblam prin oraș și vedeam multe, multe ex­poziții, vedeam tot ce se întâmplă. Atunci nu erau atâ­tea galerii câte sunt acum, dar viața culturală era mult mai intensă. Expozițiile erau evenimente. Asta-i ce lip­sește artei contemporane. Nu mai sunt expoziții-eve­niment. Muzeul Național de Artă Contemporană, de exemplu, face azi expoziții în surdină. Nici nu știi când e o expoziție acolo. În anii ’80, la Dalles, erau expoziții ră­sunătoare. Țin minte cu câtă ardoare am venit câțiva pri­eteni, tocmai din Baia Mare, să-l vedem pe Sorin Du­­mitrescu, când a avut prima lui expoziție. Erau eve­nimente cu ecouri în toată țara.

– V-ați impus foarte repede în acel București efervescent.

– Pot să zic că destul de repede! Prin 1986, noi, câți­va tineri, am început să facem expoziții de grup. Am început cu Aurel Vlad, cu Dup Darie și Octavian Pâr­van. N-au fost multe, doar două-trei expoziții, dar au fost totuși semnalate. Pe urmă, am expus cu picto­rul, tânăr și el pe atunci, Marcel Bunea. În 1989 am avut prima expoziție personală, la Atelier 35, la Ori­zont, care a fost bine primită. Și acolo erau expoziții bu­ne, una și una. Artiștii tineri numai acolo puteau expune și expoziția ținea o lună de zile, se putea face și o selecție. Acum, dacă Uniunea are nevoie de bani, face expoziții de două săptămâni și, vrei nu vrei, apar expoziții slabe.

– Aș vrea să ne povestiți acum câte ceva despre tainele sculpturilor dvs. De ce preferați să lucrați cu precădere în lemn? Și de ce vă pictați lu­crările?

– A fost important pentru mine faptul că în prima tabără de sculptură în care am fost, în 1985, la Oarba de Mureș, am realizat că în sculptură e foarte im­por­tantă di­mensiunea. Și m-am tot gândit cum aș putea să fac lu­crări de dimensiuni mari în atelier. Și concluzia la care am ajuns a fost să construiesc din lemn. Și dacă la început am făcut întâi modelul în ipsos și apoi l-am copiat și l-am transpus în lemn, repede am renunțat la asta și am lucrat direct, construind personajele din bu­cățele. Și am hotărât să colorez adezivul cu care lu­cram, să fie vizibile bucățile cu care lucrez, practic să nu dea impresia unui buștean mare, ci să fie clar că sunt din bucăți. Și am ales vermillonul, îmi place foarte mult culoarea asta, pe vremea aceea se făcea din mi­niu de plumb, care nu era toxic, și așa a apărut roșul în sculp­tura mea. La început, lucram în stejar, pentru că folo­seam parchet. Se demolau o grămadă de case pe vre­­mea lui Ceaușescu și era parchet la discreție. După aceea, am început încet-încet să intru în mai multe detalii, și am folosit un lemn mai moale. La început te­iul, după aia plopul. Odată, ajuns în Anglia, am desco­perit un lemn foarte frumos, elutongu, care provine din Malaezia și are o nuanță gălbuie, care dă căldură sculp­turilor.

 

“Ce am găsit la Londra a fost speranța”

– Deși v-ați afirmat foarte repede, dobândind rapid recunoaștere publică, ați părăsit România, ple­când pentru o lungă perioadă în Anglia, la Londra. Nu e greu să evoluezi ca artist fără reperele în care te-ai format? Nu este străinătatea prea largă pentru un român? Nu te simți în ea pierdut și stingher, fără “căldurica” de acasă?

 

– Nu, în sensul ăsta nu. De altfel, nici aici nu era cald, nici aici nu era viața ușoară ca artist. Ce am găsit în schimb la Londra a fost speranța. Acolo putea să se-ntâmple ceva peste noapte. Simțeai că se poate în­tâm­pla, că poate interveni ceva măreț și neașteptat. Că nu s-a-ntâmplat, asta-i altceva. Sau s-a întâmplat, dar nu a continuat. Într-o zi am intrat într-o galerie cu un set de fotografii ale lucrărilor mele. Era undeva, în spate la Central Royal Academy. Galeristul a văzut pozele și a zis: “Unde-i lucrarea?”; “Aici la Londra”; “Bun. Da­că o aduci aici săptămâna viitoare, intri în expoziția de vară”. Am adus lucrarea, am intrat în expoziție, erau și Henry Moore și John Bellany. La noi, așa ceva nu se poate. Acolo s-a putut. S-a vândut lucrarea, mi s-a spus să fac una și mai mare și am făcut-o de doi metri, cum mi-au cerut. Dar când i-am dus-o galeristului înainte de târg, mi-a zis: “Nu pot s-o pun, că nu mi se mai văd picturile. Fă una mică”. Pe cea mare mi-a băgat-o, totuși, în altă expoziție. Așa că am făcut lucrarea mică și am intrat la târgul de artă. Nu m-a chemat și pe mine la deschidere, dar la televizor, lucrarea mea s-a dat îndelung și s-a vândut. Părea să fie totul bine. Lucram de-acum pentru o expoziție personală, dar nu știu ce-a in­tervenit, că au căzut și personala, și târgul, și cola­borarea. Nici o problemă, mi-am zis, așa cum am găsit galeria asta, găsesc și altele. Ei, și n-am mai găsit!… Ce a fost bine a fost că am primit atelier, am lucrat, și astfel, cu vânzările din atelier, am putut să supra­vie­țuiesc. Nu boierește, dar am reușit.

– Lupta de afirmare printre străini nu atacă “celula” artistică? Nesiguranța, neliniștea, strădania de a te afirma îți mai lasă liniștea și seninul de care ai nevoie ca să lucrezi? Nu te împing spre trădare de sine și compromisuri, să faci ce vor ei, în loc să faci ce vrei tu?

“Tot timpul m-a obsedat gândul ăsta: să câștig mai multă expresie. ”

– Depinde de la caz la caz. Pe mine, plecarea în Anglia nu m-a afectat. Am făcut ce-am vrut. De felul meu sunt încăpățânat. De acasă până la atelier, făceam o jumătate de oră pe jos, era frumos, mergeam și pe ma­lul Tamisei. Iar viața acolo e mult mai așezată. Englezii sunt oameni de cuvânt. Acolo, parcă nici becul nu se arde, totul funcționează. Și își vedeau fiecare de trea­ba lor. Erau individualiști, dar erau simpatici, co­municau. Acolo, când urcai în autobuz, te simțeai bine, nu ca în autobuzele noastre, unde îi vezi pe toți că stau de parcă vine Apocalipsa. Plus că mai erau și ajutoare so­ciale, așa că, la ei, și când e imposibil, tot poți să tră­iești. Iar dacă am avut atelierul, am putut să lucrez foar­te bine, sistematic. Erau lucruri pe care nu le-aș fi putut face acasă. Aici erau permanent probleme, beții, acolo, în schimb, era liniște, nu te deranja nimeni niciodată, așa că am lucrat până s-a umplut atelierul. Și am avut foarte multe expoziții, chiar dacă n-am avut galerii. Am încercat să fac expoziții în locuri neconvenționale, am făcut toate încercările posibile.

– După 14 ani de stat în Anglia v-ați întors, deși vă câștigaserăți și acolo celebritatea. De ce?

Artistul și autoportretul

– Eu nu m-am considerat niciodată plecat cu totul din țară! Tot timpul veneam acasă, de două-trei ori pe an, și îl rugam pe prietenul meu metalist, Mitică Coz­ma, să îmi ducă lucrări la expoziții. Veneam, mai și lucram aici. Dar la Londra, s-a întâmplat ceva ce nu mi-a plăcut. Acolo am dezvoltat lucrarea pe care am nu­mit-o “Portretul de la 40 de ani” și tot acolo a fost punctul de pornire pentru Dezorient Express, un proiect pentru care am apelat pentru fonduri la “London Art”. Ei dau bani și artiștilor străini, pe când “British Art” dă numai la englezi. Ambele sunt organizații guver­na­men­tale care susțin arta. La Londra, banii din loteria de stat merg numai în proiecte artistice. Am luat punctaj maxim pentru proiect, dar l-au luat și alții, englezi. Așa că n-au putut să-mi dea banii. Nu era mai simplu să spun – “Eu, Mircea Roman, artist român, vreau banii dvs.”, iar ei să-mi spună: “Nu putem”, decât să fac 40 de pagini cu punctaj maxim și să nu iau nimic? Cred că asta m-a supărat rău de tot. Atelierul era plin de lucrări, apoi s-a stârnit zvonul că ne și mută, și am adus primul transport în țară, cu lucrările mele, în 2005. Și ce nu mi-a mai plăcut la Londra a fost că n-am putut să expun așa cum aș fi vrut eu. În schimb, întors în țară, am reu­șit să expun. Adică, am avut și personale, și expoziții de grup, că la un moment dat, aveam nonstop, o expoziție sau mai multe. Un an de zile întruna. Și am venit și cu multe lucrări care nu erau cunoscute și mereu arătam ceva nou. Dar am ajuns la momentul în care le-am arătat pe toate de mai multe ori, și atunci m-am oprit. Prima expoziție am avut-o la muzeul din Galați, pe ur­mă o personală la muzeul din Ti­mi­șoara, la galeria “Triade”, și apoi a fost “Dezorient Express”, la Muzeul Ță­­ranului.

Sufletele cu aripi

– Sculpturile dvs. sunt extrem de puternice. Au o expresivitate care te țin­tuiește în fața lor. Frânturi ome­nești, compuse adesea doar din ca­pete și picioare, oameni care în­cear­că dramatic să se smulgă dintr-un ceva care îi ține încătușați, răstigniți. Un zbor interzis. Să fie crucea desti­nului, a neputinței noastre omenești? Care este povestea pe care vreți să o spuneți, de fapt?

“Sunt un pic așa, cam ca la Lăpuș, mai bătut de soartă.”

– Eu am făcut sculptură cu trup și suflet. Sufletul trebuia să difere de trup. Trupul, să zicem așa, avea sex și

picioare, pe când sufletului i-am pus portret, mână și aripi, ca să se înalțe și să fie altfel decât trupul. Așa că eu le-am făcut sculpturilor mele suflete. Iar primul Înger l-am făcut în casă la un prieten. Am făcut un Înger de colț. Pentru că e păcat să pui un Înger drept în mijlocul casei.

– Dar tristețea expresionistă a sculpturilor dvs. și oamenii aceștia înclinați de unde se trag?

– Eu văd ființa umană ca pe o trestie în vânt. Se înclină, dar rezistă. Niciodată nu am văzut personajele mele ca pe niște oameni înfrânți. Le-am văzut ca oameni încovoiați de soartă, dar învingători până la urmă. Am luptat foarte mult să câștig expresia asta. O luptă care a început de fapt când eram elev și spunea profesorul că nu sunt bun, că nu aveau expresie lucrările mele. Și tot timpul m-a obsedat gândul ăsta: să câștig mai multă expresie. Mai târziu, când am avut expoziții de grup, am văzut că o lucrare cu o expresie puternică se impune în context. Și de atunci, tot efortul meu a mers în direcția asta.

– Poate că la mijloc este și o anume timiditate, pre­luată din anii copilăriei?

– Sunt un pic așa, cam ca la Lăpuș, mai bătut de soar­tă. Că așa mi se par mie lă­pu­șenii, mai abătuți, fără o ca­uză anume. Să vă dau un exemplu. Noi în liceu n-aveam modele și mergeam în piață și chemam țărani să vină să ne pozeze. De regulă, prindeam mai mult moroșeni, care ve­neau și pozau foarte ocoși. Oda­tă, am prins și un lăpu­șean. A stat tot timpul negru de supărare.

– Una dintre lucrările dvs. care te țintuiește în fața ei este “Autoportretul la 30 de ani”. Ce mister se as­cun­de în ea?

– Autoportretul de la 30 de ani a fost prima mea sculp­tură “deschisă”, sculptură cu interiorul gol. Am bote­zat-o chiar de ziua mea. Lu­crarea era gata și am um­plut-o cu sticle de băutură și lumea a venit și s-a servit din lu­cra­re. Am vrut să de­monstrez că artistul oferă și e con­su­mat de cei din jur. La 40 de ani, eram încă la Londra și parcă rupsesem contactul cu pământul, par­că eram suspendat. Nu știu dacă mai aveam ceva de dat în artă, sau nu, dar simțeam că nu mai are nimeni nevoie de mine și autoportretul a ajuns un personaj țintuit de perete.

Cu cenușă, motanul preferat

De aici a pornit “Dezorient Ex­press”. Până la urmă, mi-am dat seama că nu numai eu sunt țintuit de perete. Toți au un perete interior de care nu pot trece. Și așa am făcut primul personaj “la Zid”. La 50 de ani eram în țară. La vârsta asta încep s-apară toate nerealizările și bolile. Atunci am văzut o claie de fân căzută și m-am gândit – ăsta-i auto­portretul meu. Cât despre piramide, am început să le fac încă din anii ’80. Pe atunci îmi imaginam că pi­ramidele egiptene sunt cu capul în jos și că au început să umble prin lume, până au ajuns și la noi. Astfel am făcut primele Piramide umblătoare.

– Sunteți Rac. O zodie de oameni afectuoși și sentimentali, cu emoționalitate exacerbată. Aveți cu cine comunica pe aceeași lungime de undă? Nu vi se pare că lumea din jur s-a răcit?

– Nu s-a răcit lumea! Doar oamenii au devenit mai in­dividualiști. Eu sper să se revină la umanitate și bunătate. Cât despre mine, eu pot comunica cu oricine. Sunt deschis spre toate punctele cardinale.

– Care sunt zonele din care vă trageți energia artistică? Aveți un anume ritual de viață, menit să vă mențină “trezia” talentului de excepție cu care ați fost hărăzit? Fugiți de lume, trăiți în natură, ocrotiți spații de liniște?

– Nu fug de lume, dar după ce atelierul meu din centrul Bucureștiului a fost retrocedat, a trebuit să găsesc un loc. Poate că aici, la Combinatul Fondului Plastic, locul e mai izolat, dar vreau să aduc oamenii și aici. Mie îmi place să um­blu în lume, să văd și să ob­serv. Pe de altă parte, mai avem și casa părinților, în Târgul Lăpuș, și prieteni buni, la Negrești Oaș și la mu­zeul de acolo. Anul trecut am fost acasă și am stat și la muzeu și-am lu­crat. A fost foarte bine. Vreau să repetăm și anul ăsta ex­periența. Am un mic atelier la casa părinților și am un perete care-i numai geam și dă spre peisaj. E foarte fru­mos. Cum au fost ploi vara asta, se schimbă de o sută de ori peisajul în­tr-o zi. Ve­neau nori, plecau, era lu­mină pe un deal, pe altul, dis­păreau dealurile în cea­ță, apăreau. Și eu lucrez foarte bine acolo. Am făcut o lucrare la Negrești Oaș, pentru muzeul de acolo. Am făcut-o mai repede decât oricare altă lucrare de-a mea.

“Ne trebuie un muzeu!”

– Cum vedeți arta ro­mânească și viitorul ei?

– Arta plastică româ­neas­că duce lipsa unui mu­zeu de artă modernă și con­tem­porană. Actualul mu­zeu M.N.A.C. nu repre­zin­tă arta românească de­cât în parte. Și nici nu e muzeu, acolo sunt doar niște ex­po­ziții, nu are o colecție per­ma­nentă de artiști ro­mâni. Și e mare păcat, că văd că peste tot în lume sunt muzee ca­re expun artiștii țărilor lor, dar la noi, nu. Iar dacă vine un străin și vrea să vadă un artist, nu are unde. Și după aia, noi ne plângem că piața de artă nu func­țio­nează, că nu se vinde. Dar e greu să convingi pe cineva să cum­pere, dacă n-are cer­titudinea că ești artist; dacă te-ar vedea într-un muzeu, ar zice: “Uite-l, îl cumpăr, ca să am și eu unul acasă!”. Degeaba are M.N.A.C.-ul lu­crările noastre, dacă stau în depozite.

– Are ce vedea un străin când vine aici?

– Sigur că are! Arta noastră se manifestă bine și divers în toate domeniile. Dar atâta timp cât noi, toți, tragem în toate direcțiile, n-o să putem face mare lucru. Ar trebui să ne concentrăm, să ne adunăm laolaltă. Pe de altă parte, nu se face suficient pentru a ne afirma. De obicei, în artă, lumea dialoghează de la egal la egal. Dar directorul de la Tate Gallery nu stă de vorbă cu di­rec­torul de la Muzeul de Artă Contemporană din Bucu­rești. Și asta nu mi se pare corect. Ei aduc expoziții aici, dar noi nu putem duce expoziții acolo. Nu-i drept! Dacă ei nu-s de acord să ne arate pe noi, noi de ce să-i arătăm pe ei?