ARTEXPERT GALLERY

Vă invită Marţi, 5 iunie 2012, ora 18.00 la vernisajul expoziţiei

MADONE

VENERE

MODERNE

Andreia CISMAŞIU

Marian FURTUNĂ

Curator:

Vasile RADU

Expoziţia este deschisă în perioada 5 – 26 iunie 2012 (L-V, 9-17)

ARTEXPERT GALLERY

Cluj-Napoca, str. Iuliu Maniu nr 10

Tel. 0264590041, 0740451789

MADONE  ŞI  VENERE  MODERNE

Viziunea picturală asupra femeii ilustrează, de-a lungul timpului, două idei fundamantale: prima exprimă magnificienţa chipului feminin aureloat de nimbul sacerdotal al puterii de procreere şi de ocrotire al mamei, a doua, forţa de atracţie a naturii feminine care subjugă bărbatul şi dă chip acelei frumuseţi virginale, irezistibile, al cărei „motor” genetic este erosul. Prima compune o etică a sacrificiului, a durerii, a milei şi a iertării, formele cele mai pure ale iubirii necondiţionate, cea de-a doua declanşează pasiunile, dezlanţuie simţurile, stârneşte bucuria şi pofta pentru viaţă, împlineşte sensurile ei, exprimă fericirea umană. Într-o formă sau alta, fiecare fiinţă umană trece succesiv prin aceste ipostaze existenţiale, fie că este sau nu conştientă de ele. În interiorul acestei alterităţi, fiecare femeie este pe rând veneră şi madonă, chiar dacă se scaldă în mlaştina tulbure a unor „iubiri” liminale sau uită îndatoririle matrimoniale. Rămâne meritul artiştilor să aşeze din loc în loc efigii, să decoreze acest univers prozaic lumesc cu ipostazele unei idealităţi modelatoare, să plăsmuiască pentru noi acele sacralităţi care ne feresc de rău.

Sunt puţini acei artişti contemporani, tineri mai ales, în afară de Andreia Cismaşiu şi Marian Furtună, care să se aplece cu atâta seriozitate gravă asupra acestei magnifice teme a artei, abordând cu un idealism înălţător un subiect ubicuu al vechii arte, atât de rar întâlnit astăzi şi înţeles dintr-o perspectivă atât de modernă.

Dar, din păcate, pictura unor astfel de teme nu mai este „trendy”! Metafora plastică a încetat să facă prozeliţi şi să fie gustată de publicul superficial şi grăbit, care nu mai găseşte răgazul „de a contempla” un tablou. Dară-mi-te de a medita asupra mesajului artistului. Puţini au mai păstrat instinctul sănătos de a privi admirativ un nud, aducând indirect un elogiu iubitei, tot mai puţini văd în femeie madona ca întrupare a durerii umane, tot mai puţini se arată dispuşi să acorde locul central al căminului lor acelei fecioare „con solare” (însorite), rezistând asediului „starurilor porno” într-o lume devastată de egoism şi egocentrism. Tot mai puţini aşează printre valorile esenţiale ale vieţii maternitatea, puritatea, feminitatea, spiritualitatea creştină şi – de ce nu? – virginitatea! Ne e teamă ca această veche sacralitate câştigată de om prin spirit să nu alunge animalul din noi? Privim pieziş, cu o complicitate imundă, vinovată, realitatea imaculată a artei de altădată şi preferăm „subiectele” artistice care ne spun „ceva” prin ricoşeu, de teama de a nu recădea în sclavia vechilor modele, de a nu pierde acea decăzută „libertate” a animalului hăituit într-o lume în care complicităţile nu servesc cu ardoare decât sinelui înrăit şi vanităţilor deşarte ale omului contemporan. Trebuie să ne îndreptăm privirea spre acele năluciri şi plăsmuri care au efectul unui fulger venind din intunericul profund şi imemorial al speciei noastre.

NĂLUCIRI  ŞI  PLĂSMUIRI

O astfel de pictură „cu năluciri şi plăsmuiri”, de o modernitate rafinată, practică cei doi artişti: realismului vulgar îi ia locul o altă „realitate” onirică, cea a visului care „se întrupează” sau cea a visului „care se pierde”, dispare de pe ecranul minţii, senzaţiile şi „realitatea” simţurilor estompându-se. Această pictură vrea să alunge orice senzorialitate pasageră, orice materialitate vulgar-senzitivă şi să le înlocuiască cu „stări” afective de graţie, cu „delicii” intelectuale prin care cei doi „comunică” mai mult despre sensibilitatea şi caracterul lor personal decât ar face-o simpla notaţie a realităţii, oricât ar fi ea de glorios figurativă sau de abil orchestrată prin meserie.

Putem vorbi, în cazul Andreiei Cismaşiu, eventual, de un „realism” psihologic, autoarea pornind de la „realitatea” imediată a fotografiilor sau a unor jurnale-manuscris. Această materie primă este însă „topită”, amalgamată de „retortele” unor experienţe imediate, triste, sub presiunea inhibantă a unei sensibilităţi puternic ordonatoare. Câtă pictură, atâta poezie! Putem vorbi de „onirism” prin puterea ei de a pune stavilă viului, unei realităţi crude, agresoare, trăind într-o „lume secundă”, fragilă şi fantomatică. O lume ca un ecou care se pierde treptat sub vălurile unor adâncimi cicatrizate, devenite istorie sentimentală. Rămăşiţele unui univers afectiv patetic, sfărâmat, prin care drama este depăşită. Este exact acel moment al istoriei ei ca artist în care venera devine madonă: deşi victimă, ea iartă, împărtăşeşte durerea umană şi devine o întruchipare a compasiunii. Stilul său plastic, care împrumută ceva din aparenţa frenetic-decorativă a lui Klimt, nu rosteşte însă o istorie exuberantă, ci realitatea patetică a unui spirit care evadează, purtat de aripile unui imaginar vindecător.

Mesajul ei este fără dubiu: ne arată cât de frumos poate fi urâtul! Ce poţi pretinde mai mult de la un artist? E o alchimie secretă de extracţie flaubertiană, sau este un vis „la umbra fetelor în floare”, cu aromă proustiană.

Tot astfel, plăsmuirile „melodramatice” ale lui Marian Furtună: madone şi îngeri care au exacerbarea şi tensiunea expresivă a formei centrate pe simplitatea simbolică epurată a corpului uman. Dacă n-ar depăşi dogmatismul imageriei religioase, ele n-ar putea avea acea forţă magnetică aplicată contorsionist, care ne trimite la o suprarealitate. De onirism putem vorbi şi aici, dar nu de tandrele plutiri halucinante ale Andreiei, ci de un “delir” al expresivităţii corporale care enumeră repetitiv tocmai acele elemente ale corpului care îl fac pe om altceva decât “bestie” umană. Chipul şi mâinile prinse în acolada decorativă a formelor, în filigranul abstract al liniei unduite, în exacerbarea expresionistă a unor postúri căutate ale frumuseţii renascentiste, boticelliene, sau în abilitatea imaginară a maeştrilor manierişti.

Există şi în această pictură o inserţie a modernităţii care face din arabescul formei şi din vitalismul cromatic sindromul unei fascinaţii a viului. Şi prin care venerele sale sunt altceva decât o exhibiţie a sexului. Ele reprezintă o natură „îmbunătăţită” şi „catehizată” de ordinea convivă şi de iubirea morală, pentru care legea dintâi este perpetuarea şi preamărirea frumuseţii umane, ca măsură a tuturor lucrurilor. Vălurile şi drapajele sale au altă logică decât aceea de a acoperi părţile ruşinoase ale corpului uman. Ele compun împreună cu forma carnală edificii estetice care se suţin reciproc şi elogiază pasionant nuditatea asexuată, eterna trecătoare frumuseţe androgină, tinereţea care dă mereu omului forţa de a stăpâni universul.

VASILE RADU