Corneliu Ostahie

Foto: Remus Andrei Ion

Sculptura lui Mircea Roman – o oglindă a eului devastat

Motto: „Este un privilegiu pentru Marea Britanie ca un artist de talia lui Mircea Roman să trăiască şi să lucreze la Londra…”  (John McEwen)

În anul 2000, la Londra, în contextul aniversării a două milenii de creştinism, Mircea Roman îşi făcea cunoscută una dintre cele mai impresionante lucrări ale sale – „Omul-barcă” (subintitulată „Personaj răpus”). Era vorba despre un trup uman de mari dimensiuni  (9 metri) aşezat în poziţie orizontală pe un ponton ancorat la malul Tamisei în Hammersmith, o zonă din vestul capitalei engleze. Dincolo de interesul trezit de insolita sa prezenţă în acel loc şi de expresivitatea atitudinală a personajului, „Omul-barcă” atrăgea privirile şi prin dramatismul sugerat de precaritatea poziţiei sale – ţintuit de podeaua pontonului, incapabil de a se elibera şi, prin urmare, de a evita înecurile repetate provocate de creşterea şi descreşterea apelor râului, ca efect al mareelor. Amplasarea lucrării în acel perimetru fusese aprobată de autorităţi pentru o perioadă de un an. Având în vedere succesul de care s-a bucurat printre londonezi (John McEwen, cronicarul de artă plastică al prestigioasei publicaţii naţionale The Sunday Telegraph scria cu acel prilej că „Opera lui Roman combină deseori staticul monumental al artei egiptene cu un sentiment modern al inutilităţii comice…Roman foloseşte râul mult mai dramatic decât orice artist prezent la Domul Mileniului.”), timpul de expunere a fost prelungit cu încă un an. Se născuse astfel speranţa că va veni şi aprobarea pentru o instalare permanentă a „Omului-barcă” în metropola de pe Tamisa. Lucru care nu s-a întâmplat, din păcate. Aşa se face că lucrarea, realizată integral din lemn, a fost demontată, iar ceea ce a mai rămas din ea în momentul de faţă sunt doar capul şi picioarele „gigantului”.

Mircea Roman (născut la Tg. Lăpuş, în 1958) a ajuns la Londra în 1993, ca  bursier al „Delphina Studios”. Urma să stea nouă luni, dar a rămas în capitala Marii Britanii timp de 14 ani. În ciuda faptului că a lucrat mult, a  expus destul de puţin şi destul de rar, iar ceea ce îl doare cel mai mult este faptul că nu a izbutit să-şi realizeze şi să-şi impună definitiv acolo niciunul dintre marile  proiecte concepute în acea perioadă. (Pe lângă „Omul-barcă”, intră în discuţie, aşa cum vom vedea în rândurile de mai jos, şi instalaţia sugestiv intitulată „Dezorient Expres”). Prevăzuse, oarecum, dificultăţile cu care urma să se confrunte pe plan artistic imediat după terminarea stagiului de bursier, când începuse să bată pe la  uşile galeriştilor londonezi în vederea unor posibile colaborări. Unul dintre aceştia, după ce i-a consultat cu superficialitate portofoliul de lucrări şi proiecte, i-a spus textual: „Vii din Est, nu ai nimic de spus, eşte depăşit şi anacronic, aşa că, deocamdată cel puţin, nu avem ce discuta.” „Sentinţa” l-a mâhnit, dar l-a şi intrigat peste măsură pe artist, având în vedere că i se tăiau aripile, ca să zicem aşa,  într-o galerie în care erau expuse – desenate, fotografiate, pictate – câteva zeci de cutii de „Coca-cola” şi nimic altceva.

Linii moarte pentru „Dezorient Expres”

Proiectul „Dezorient Expres” primise la Londra punctajul maxim, fiind apreciat unanim de către membrii juriului care a fost chemat să se pronunţe asupra valorii sale artistice. Cu toate acestea, banii necesari realizării efective a instalaţiei nu au fost alocaţi. Mircea Roman s-a gândit atunci să se întoarcă în ţară şi să-şi încerce şansa aici. A venit la Bucureşti în 2005, a căutat sprijin în dreapta şi în stânga, dovedindu-se în final a fi norocos. Drept urmare, în 2006, uriaşa lucrare (un tunel metalic de 18 metri lungime, 3 metri lăţime şi 5 metri înălţime, pe lateralele interioare ale căruia se aflau fixate 12 personaje, câte 6 pe fiecare parte) a fost ridicată în curtea Muzeului Ţăranului Român.

Sinteză a întregii sale creaţii anterioare, „Dezorient Expres” reprezintă nu doar o succesiune de personaje emblematice pentru stilul şi viziunea artistică ale sculptorului. Luate împreună, cele 12 alcătuiri umane compun o singură fiinţă colectivă, un organism polimorf a cărui raţiune de a exista constă în (dez)orchestrarea stărilor sale de derută şi ambiguitate extremă, de neputinţă asumată cu obidă şi de revoltă inutilă, astfel încât, după parcurgerea întregii galerii, vizitatorul, asaltat de himerele atârnate pe pereţi şi încovoiate sub povara insignifianţei lor absolute ce a secătuit de conţinut raţiunea şi sufletele omenilor care au fost ele însele cândva, să perceapă la cea mai înaltă intensitate posibilă semnalul de alarmă şi strigătul de ajutor care reprezintă mesajul intrinsec al operei. Operă care reuneşte aproape toate „inovaţiile” portretistice şi compoziţionale graţie cărora sculptura lui Mircea Roman este atât de acut originală: lipsa capului (în multe lucrări) şi înlocuirea acestuia cu o fizionomie stranie sub formă de cavernă perfect geometrizată, picioarele disproporţionate, în raport cu celelalte componente anatomice, ieşind din trupuri pirpirii înfăşurate în draperii ample, înzidirea personajelor surprinse în poziţii frânte, expresie a încercării zadarnice de desprindere, de eliberare, absenţa (în unele cazuri) a mâinilor, expunerea interiorului gol al personajelor, îmbinările marcate cu roşu, ca şi zonele mai ample pictate în aceeaşi culoare etc. Se pare că intenţiile sculptorului de a strecura în sufletele celor care i-au parcurs coridorul un strop de spaimă terapeutică au fost pe de-a-ntregul materializate, cineva sugerând chiar ca efectul impactului emoţional provocat de vizionarea instalaţiei să fie evaluat prin  măsurarea tensiunii arteriale a vizitatorilor la intrare şi la ieşire.

Cu toată buna primire de care s-a bucurat şi cu toate ecourile mai mult decât favorabile din mass-media, „Dezorient Expres” a împărtăşit soarta „Omului-barcă”. Adică, nu s-a putut găsi cu niciun chip un loc potrivit în vederea amplasării pentru o perioadă mai lungă de timp a instalaţiei, soluţia păguboasă care s-a impus şi aici, acasă,   fiind demontarea lucrării. De asemenea, nu s-a putut găsi nici un loc de depozitare în siguranţă a colilor de tablă din care a fost confecţionat coridorul, aşa că două tone de metal au fost pur şi simplu furate. Actualmente, Mircea Roman speră să facă rost de fondurile necesare şi să obţină aprobările de rigoare în vederea refacerii instalaţiei la Târgu Mureş, în faţa Teatrului Naţional.

Autoportretul de la treizeci de ani

S-a vorbit şi s-a scris mult pe seama influenţei artei egiptene asupra creaţiei sculpturale a lui Mircea Roman, exagerându-se uneori în direcţia punerii acestei „contaminări” stilistice pe seama unor determinări şi cauze esoterice, absconse. În realitate, accentele cu pricina îşi au originea în anii de liceu, perioadă în care unul dintre profesorii săi i-a cerut să execute, în scopuri didactice, evident, copii şi replici după tot felul de albume de artă, printre care şi după unul consacrat vechilor frize  egiptene. A remarcat încă de atunci hieratismul personajelor, eleganţa statuară a acestora, precum şi tendinţele de abstractizare a unor elemente de discurs plastic, iar prima lucrare în care a aplicat ceea ce deja învăţase cu râvnă a fost rezultatul unei întâmplări cu statut de punct critic: a găsit pe stradă un mănunchi de beţişoare de lemn şi şi-a dat seama instantaneu că ar putea face din ele o splendidă coafură pentru o egipteancă antică. Ulterior, când a început să construiască trupuri umane din scânduri, a ajuns tot aşa de simplu şi la fustanela trapezoidală, ca să nu mai vorbim de faptul că aspectul de „mumie” al multor sculpturi ale sale era generat de desenul-bandaj rezultat din alăturarea plăcuţelor de parchet cu care lucra de regulă (pentru că se găseau din belşug!) în acei ani ai marilor demolări de tot felul, inclusiv de case vechi boiereşti, specifice „Epocii de aur”.

La fel de frecvent s-au oprit criticii de artă şi asupra modului în care Mircea Roman utilizează golul, mai precis interiorul sculpturilor sale pentru a obţine efecte stilistice absolut spectaculoase. Şi de această dată, adepţii teoriilor „abisale” referitoare la sorgintea unor asemenea soluţii plastice ar face bine să bată în retragere. Adevărul adevărat are legătură cu faptul că sculptorul şi-a dorit dintotdeauna să facă lucrări de dimensiuni neuzuale, uriaşe dacă se poate. După propriile-i spuse, atunci când dimensiunile cresc, totul se transformă o dată cu ele, problemele ce se cer rezolvate devenind provocări excepţionale care incită la creativitate şi la temeritatea de tip explorator. Numai că exista o piedică esenţială în ceea ce priveşte ducerea la îndeplinire a unor astfel de proiecte „faraonice”: materialele, care, simultan cu supradimensionarea lucrărilor, deveneau din ce în ce mai greu, dacă nu chiar imposibil de manevrat. Piatra, bronzul, cimentul au fost excluse din start. A mai rămas lemnul (cald, maleabil, perfect potrivit manierei sale figurative, expresioniste şi narative), dar şi acesta se prefăcea într-o povară greu de urnit din loc atunci când trebuia să fie manipulaţi buşteni de 5-6 metri. Rezolvarea a apărut, din nou, ca de la sine: folosirea scândurilor, în locul lemnului masiv, şi sculptarea (de fapt, construirea) personajelor pe (din) bucăţi. La început, lucrările, goale pe dinăuntru, nu-şi dezvăluiau interiorul, fiind „ermetizate” cu multă acurateţe. Totul s-a schimbat în această privinţă în preajma împlinirii vârstei de 30 de ani. Se întâmpla să  meşterească la una dintre celebrele sale „cutii umane” şi, o dată ajuns cu construcţia în zona umerilor, i-a venit ideea să nu mai continue, lăsând toracele deschis, numai bun pentru a pune în el sticlele de băutură destinate invitaţilor la aniversare. Şi-a intitulat opera „Autoportret la 30 de ani” şi a folosit-o exact în scopul descris mai sus. Inutil să mai spun că s-a bucurat de aprecierea unanimă a prietenilor, care i-au cerut  imperativ s-o lase aşa. Era confirmarea „obiectivă” a ceea ce el deja hotărâse, întrucât realizase că tocmai descoperise o oportunitate stilistică extrem de promiţătoare. A continuat să lucreze în această manieră, iar când s-a apropiat de 40 de ani s-a gândit să-şi mai facă un autoportret. A simţit însă că acesta trebuie să fie altfel. Trecuseră zece ani, se confruntase cu multe probleme, avea un alt mod de a privi lumea din jur. Ca atare, s-a înfăţişat pe sine ca pe un fel de fiinţă oarecum devitalizată, oarecum blazată, oarecum îmbibată de sudoarea unor eforturi sisifice şi s-a atârnat în cui, la „uscat”.

Iluzia comicului salvator

 Venise, se pare, momentul introspecţiei totale, „fără anestezie”, dar şi al maturităţii deplin responsabile. Înţelesese că, în zilele noastre, arta nu poate avea valoare decât în măsura în care reuşeşte să fie o oglindă a eului devastat de lunga şi continua  decădere a esenţei umane. Oamenii se aflau în mare pericol, credea pe atunci sculptorul, cum de altfel crede că se află şi acum, sufletele le sunt otrăvite sau vidate, iar minţile lor sunt fie manipulate, fie şi-au pierdut deja discernământul. Intuirea metaforică a acestei ultime perspective, cu efecte directe şi imediate asupra creaţiei sale, avusese deja loc o dată cu finalizarea lucrării   de dimensiuni monumentale (2 x 4,5 m) intitulate „Suflet cu bube”, lucrare ce avea să fie încununată în 1992 cu Marele Premiu al  Trienalei de sculptură de la Osaka, Japonia, cel mai valoros premiu de acest fel din lume.

În ciuda faptului că i se reproşase de către critici şi de către galerişti, în special de către cei englezi, faptul că arta sa are un caracter de manifest explicit, că este prea evident marcată de încrâncenarea şi angoasele ce au luat în stăpânire civilizaţia în plină şi dramatică transformare a Estului emergent, fapt ce o îndepărtează de gusturile şi de posibila acceptare a publicului occidental, Mircea Roman consideră că a fi cu adevărat actual nu înseamnă a întoarce spatele problemelor reale de dragul aplauzelor ipotetice. El continuă să creeze inspirându-se din banalitatea vieţii reale, banalitate care în cazul societăţii româneşti înseamnă şi o greu de explicat (oare?!) lipsă de reacţie în faţa primejdiei dezumanizării spre care este împinsă de un sistem economic, social, politic, dar mai cu seamă moral, haotic, corupt şi ineficient. Asta nu înseamnă că restul omenirii s-ar afla la adăpost sigur. Cum aminteam şi ceva mai sus, sculptorul descifrează semnale nu tocmai optimiste potrivit cărora lumea contemporană, în ansamblul ei, este pe punctul de a rătăci sensul propriei existenţe; printre receptorii fideli şi sensibili ai acestor semnale se regăseşte, evident, arta, care, fiind expresia celei mai libere, dar şi a celei mai fragile zone a umanului, s-a golit prima şi de formă, şi de culoare, şi de idee, şi de spirit. O stare tragică, pe care un creator vizionar de valoarea şi profunzimea lui Mircea Roman o abordează însă şi într-o cheie caricatural-umoristică, parcă pentru a nu se lăsa prea curând copleşit de previzibilul ei deznodământ.

Vezi si fisa de artist “Mircea Roman”