Eugeniu Voinescu (1844 – 1909)
Text: Tudor Octavian (Pictori romani uitati)

Putinele referiri la pictura lui Eugeniu Voinescu, aflate in textele unor istorici si critici de arta cu o anume autoritate in epoca antebelica, dar si ani buni dupa aceea, ar putea fi taxate drept ingaduitoare, daca n-ar trada ignoranta, o distantare de-a dreptul sanctionabila fata de un subiect – peisajul marin – cu o istorie mare, cu nume de referinta in creatia europeana si, in plus, n-ar dovedi un tip de raportare la trecut care-i descalifica pe respectivii, nu numai ca istorici si comentatori ai lucrarii de arta, ci si ca formatori de opinie.Nici cronicarii de dinainte de 1900 nu erau mai breji, atunci cand scriau, cu o suficienta de supra-edificati, despre “Marinele domnului Voinescu, pictate in maniera cu care si-a obisnuit admiratorii”. Pictorii de orizonturi acvatice si de universuri oceanice sunt artisti de gen, sunt oamenii unei maxime specializari. E adevarat ca specializarea e drumul cel mai scurt catre maniera si ca multi mestesugari cu un talent mic au intrevazut avantajul de a face tablouri intr-un chip pe care cumparatorii sa-l poata confunda usor cu creatia. Exista atatia manuitori versati ai unor procedee de tipul “asa se picteaza valurile, asa se obtine un cer involburat, asa se sugereaza pescarusii in zbor”, incat, ca o consecinta a ofertei, cele mai indragite manuale pentru artistii amatori, ce promit invatarea pictatului in numai zece sau douazeci de lectii, sunt cele privitoare la veduttele cu furtuni pe mare, cu tarmuri scaldate de spume albe si cu ceruri, care predispun la reverii.La noi, Dimitrie Stiubei si Florian D(obosaru), precum si o seama se angajati ai Studioului de arte plastice al armatei, au demonstrat pana unde poate sa mearga productia de “marine” cand e considerata industrial. Au fost si artisti de seama, care, odata ajunsi in vacanta la mare, au socotit peisajul local ca pe o relaxare, un exercitiu de intretinere a spiritului, in perspectiva unor opere hotarat mai angajante.Eugeniu Voinescu a fost, la vremea lui, nu numai un deschizator de drumuri cu o eductie aleasa, ci si un desavarsit european. “Dictionarul Contimporanilor”, al lui Dim. R. Rosetti, aparut la Bucuresti in 1897, are toate argumentele pentru a-i dedica un articol, care nu numai ca ne retine, dar ar fi sa ne si rusineze, pentru cate nu stim despre pictura romaneasca din veacul al XIX-lea.Nascut la Iasi, la 26 mai 1844, intr-o familie de vaza, a fost indreptat – firesc am zice – spre studiile in drept si literatura. Intai la Atena, o capitala pe care influenta greceasca in Romania acelor vremi o faceau foarte atragatoare, si apoi la Paris, unde s-a imprietenit cu gloriosul si tumultuosul maestru al realismului, Coubet, cel care i-a stimulat interesul pentru pictura, in general, si pentru peisajul de observatie directa, la motiv, in special. Mestesugul propriu-zis l-a deprins de la o alta celebritate a epocii, faimosul inca si azi pictor de marine Aivazovski, pe care l-ar fi adus in doua randuri cu lucrari de vandut si la Bucuresti.Norocul si, in acelasi timp, nesansa lui Eugeniu Voinescu a fost ca n-a trebuit sa traiasca din vanzarea tablourilor, si, eventual, din zugravirea unor biserici, desi a pictat cateva. Contemporanii ii cumparau lucrarile, dar il socoteau cumva delitant, separat de ceilalti artisti intrucat inaltele demnitati in stat pe care le avea – consul general al tarii la Budapesta (1879), Constantinopol (1882), si Odesa (1883-1888) – il tineau adesea separat de viata artistica din Bucuresti. La Odesa, cu Aivazovski, si-a rafinat mijloacele si s-a asezat temeinic intr-un stil. Nu era neaparat stilul multelor inovatii ale plein-air-ismului de la Barbizon, dar era oricum un mod de a picta, care artei noastre, inca la inceputurile ei, n-avea cum sa-i prisoseasca.Istoricii au obiceiul sa spuna ca la noi creatia moderna incepe cu Grigorescu si Andreescu, de parca acestia ar fi rasarit intr-un vid. Toate lucrarile lui Voinescu, chiar si cele conventionale, respira o eleganta elegiaca si o nevoie foarte emancipata de trimiteri europene, virtuti pe care putini artisti ai sfarsitului de veac le probau. Comertul cu tablouri e plin cu “marine” de-ale unor neispraviti si vecinaratea panzelor acestora poate strica unor opere de Voinescu. Privite separat insa cu un ochi educat la scoala izbutirilor de seama ale genului in Occident, ele impresioneaza ca pictura de calitate.

Mai trebuie stiut ca Eugeniu Voinescu (m. 7 mai1909) a fost medaliat la Salonul de la Paris, in 1869, ceea ce nu era putin lucru, pentru o tara care n-avea inca un artist solid, si ca a predat, spre sfarsitul vietii la Belle Artele din Bucuresti, fapt care iarasi ii nuanteaza vocatia.