Text: Tudor Octavian (Pictori romani uitati)

Foto: Artindex/Mihai Constantin

Viata si opera lui Ipolit Strambu au fost, pentru criticii si istoricii nostri de arta, o ecuatie grea, pe care au abandonat-o tot timpul cu alte criterii decat cu acelea pe care le-ar fi impus-o interpretarea stiintifica. Ei au abordat tot timpul aceasta ecuatie in afara criteriului timp. La un secol de la deceniul de maxima al modernitatii sale, arta lui Strambu isi arata, in sfarsit, atat originalitatea, cat si calitatea. Trecand anii, totul ajunge la un inteles. La cel propriu. Iar la Strambu, si la unul favorizant.

Tablourile, acum in expunere la Galeria Nationala, dovedesc un artist vizionar, care si-a manifestat intuitiile de rang european intr-un climat cultural dedicat, pana la abandonul identitatii, lectiei pariziene. Fiu de mocani fara multa stare, nascut intr-o lume care n-avea cum sa dea pictori, Ipolit Strambu e omul caruia destinul i-a zis: tine drumul acesta, fiindca e al tau! Nici unui alt tanar Munchenul nu i-a dat o invatatura mai potrivita cu firea.

Impresionismul german, reinventat de Strambu la Bucuresti, pe cateva sugestii din arta lui Grigorescu, si simplificat, cu o maiestrie de mare inspirat, a produs serii de tablouri care i-au luat pe nepregatite nu numai pe contemporani, ci si pe comentatorii de mai tarziu ai perioadei. Astazi, aceste tablouri ni se par atat de izbutite, in toate ambitiile lor, atat de adecvate sensibilitatii anului 2000, ca aproape nu le credem datarea.Sa se fi pictat asa, in primele decenii ale secolului al XX-lea, si cum nu si-a dat seama nimeni ca Strambu – vorba poetului – era slefuitor de diamante, nu geamgiu? Timpul care trece e ca un obiectiv foto, care, in cazul lui Strambu, face imaginea din ce in ce mai clara. Astfel ca i se vad nu numai cele mai suave tuse, ci si cauzele interioare.Acum vedem si ce a voit Strambu cu arta lui. Si cat l-au tras in jos adoratorii punctelor mai slabe ale metodei. La fiecare mare reusita, cu perspectiva unui loc intr-un panopticum national de capodopere, admiratorii ii cumparau insa cu zecile replicile. Astfel ca Strambu a pictat un minunat tablou, infatisand o femeie citind la lumina lampii, si o sumedenie de invariante, fara adaos artistic.S-a repetat, pana ce si-a anulat, in chiar anii constituirii ei, izbanda.  Totusi, si aici, in autopastise, Strambu nu-i niciodata un pictor oricare altul. Are caderi de maestru. La un veac de la anul 1900, toate consideratiile defaimatoare de la arta burgheza, la limitele academismului munchenez si la rezistenta generatiei lui Strambu la innoirile deceniilor 3 si 4 ne par ceea ce de fapt au si fost: opinii de spectatori rataciti pe locurile ieftine si ingrate de la ultimul balcon.

Anul 1900, in arta romaneasca, a fost, pentru spiritualitatea autohtona, mai autentic decat anul 1930. Specialistii straini raman ca electrizati in fata lucrarilor lui Strambu de la muzeu si trec indiferenti pe langa acelea ale lui Perahim.Daca in generatia de dinaintea sa se pictau “Efecte de luna”, “Efecte de amurg” si “Efecte de seara”, partea cea mai senificativa a creatiei lui Strambu e dominata de tablouri cu “Tinere cusand la lumina unei lampi de abajur verde (sau rosu)” si, cu excelenta, de panze mai mari, cu “Efecte de amiaza de vara in gradina din spatele casei”.

Nascut in satul Marasesti, de langa Baia de Arama, la 18 mai 1871, Strambu a urmat Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti, pana in 1895, cu G.D.Mirea, a carui invatatura se regaseste la debut in felul de a lumina motivul si de a asterne culoarea, cu pensule late si impastate. E medaliat chiar de la prima aparitie in public, la Expozitia artistilor in viata, iar in 1896 obtine, prin concurs, o bursa de cinci ani la Munchen.Membru fondator al Tinerimii Artistice, profesor ani multi la Belle Arte, autor al unor carti de pedagogia si tehnica picturii si a desenului, prezent cu un numar impresionant de expozitii in viata artistica bucuresteana, altfel spus artist-cetatean, Ipolit Strambulescu e socotit, in ultima perioada a vietii, un mestesugar depasit de vremuri. Pe atunci, biografiile creatiei erau scurte. Oamenii traiau mai putin ca azi iar, intrucat Parisul avea la Bucuresti ambasadori de nadejde, moda si curentele artistice din Franta faceau ca un deceniu sa para o vesnicie. Intr-un singur deceniu, ultimul din viata, Strambu n-a mai insemnat de fapt nimic. Din pacate, a trebuit sa treaca aproape un secol, ca anul 1900 si efectul lui in epoca sa fie reconsiderat in termenii marii creatii. Strambu va fi, curand, un subiect la moda, pasionant, precum Scoala de la Baia Mare.

E de neinteles de ce nu i s-a consacrat inca o carte. E straniu ca nu i s-a organizat dupa moarte nici o expozitie cu caracter retrospectiv. Se pare ca marea calitate obtureaza uneori privirea si intelegerea.

Din Muzeul de Arta Ploiesti: