Biografia lui Ion Marinescu – pictorul, care in a doua jumatate a vietii si-a zis Vaslan – e la fel de convulsionata ca si creatia sa. La unii oameni, gena taraneasca pare sa-si multiplice puterea, dupa ce acestia se orasenizeaza.Nici Belle Artele din Bucuresti, nici multele burse la Paris, nici anturajul contelui Pavelini, la Florenta – unde a deschis doi ani o Academie de pictura – nici Dresda anilor de dupa Primul Razboi Mondial – unde pare sa se fi exilat, ca si Caragiale la Berlin, din ratiuni apasat culturale – n-au reusit sa faca din Marinescu-Vaslan un devotat al temelor urbane.A pictat la infinit peisajele din Malurenii Argesului, oriunde ar fi calatorit si orice indemnuri sociale ar fi primit. Ca si Utrillo – din pricini care, in strafunduri, trebuie sa fi fost comune – in tablourile sale oamenii apar rar, aproape niciodata in prim-plan. Studiile din tinerete arata o maiestrie fara egal. De indata insa ce a iesit de sub ordinea scolii, a lucrat altfel, cu o alta ordine interioara, ca un palmas, pentru care munca, fie aceasta si la sevalet, are cadenta fatala a anotimpurilor.Taranul-pictor a stat toata viata sub anotimpuri, chiar si cand ele au fost o pedeapsa. O obladuire intelectuala aleasa il invata pe ucenicul pictor ce sa nu faca, unde sa se opreasca, il tine in interiorul artisticului. In ciuda contactelor cu marea arta europeana, insinguratul Ion Marinescu-Vaslan a esuat deseori intr-un artizanat bizar de cea mai joasa factura.Cu nenumaratele expozitii pe care le-a deschis si unde a prezentat sute de panze, opere cu stil mare dar si multimi de copii de toata mana, dupa manieristi sau clasicizanti, vederi din natura, cu un puternic suflu autohton, dar si olarie cu un design banal – iar de prin 1910 si rame de argila care-i buimaceau pe contemporani – pictorul a primit, cu o seninatate de inocent, ca plugarii, pentru care tot ce da glia trebuie pretuit, toate categoriile de laude. Dar niciodata pe acelea cu adevarat semnificative. Cel mai adesea, a fost elogiat pentru slabiciuni, darurile de fond fiindu-i neglijate.Un negustor dambovitean, din tagma indivizilor fara scrupule, i-a cumparat in vrac toate panzele in care amintirea lui Andreescu avea coerenta. Si le-a vandut apoi ca “Andreesti”, fapt care a dus la un proces. Si, mai apoi, la un dispret prelungit, insusit din generatie in generatie. Un blestem caruia curand i s-a pierdut cauza. Ion Marinescu-Vaslan nu-i un pictor uitat, ci unul condamnat, anatemizat cu ignorarea.Intru ignorarea sa programatica a mai lucrat o cauza. Intrigat de marile caderi stilistice, de uriasele diferente de valoare, la lucrarile vanturate sub numele de Marinescu-Vaslan, prin galerii de arta si consignatii, pictorul restaurator Ioan Popa, de la Muzeul Aman, a purces la o cercetare de adancime a vietii si operei artistului.

Ioan Popa a descoperit ceea ce, cu putina bunavointa, ar fi putut afla chiar si cei mai patimasi acuzatori ai artistului: ca au existat doi Marinescu-Vaslan: tatal si fiul. Si ca fiul a multiplicat cu obstinatie, fara pic de talent, vulgarizandu-le, metoda, temele si mijloacele plastice ale parintelui. Inca din copilarie, sub tandra ocrotire a acestuia, Mircea a semnat, cu incuviintarea batranului, Marinescu-Vaslan, si chiar Ion Marinescu-Vaslan, in acelasi chip, cu acelasi tip de litera, sute de peisaje rurale, lipsite de merit artistic. Fiul a trait mult, a mazgalit un potop de panze proaste si cu malul lor a acoperit tot ce, cu timpul, ar fi trebuit sa ajunga la liman. Si anume la constanta si originalitatea unui demers.Daca Horia Bernea ar mai fi trait, ar fi deschis, la Muzeul Taranului Roman, o expozitie cu cele circa optzeci de opere, de o pilduitoare coerenta estetica si de o suverana cunoastere a mestesugului, din colectia Ioan Popa. Batranul Marinescu-Vaslan a realizat, cu aceasta serie de tablouri, indeobste in formate ce panorameaza motivul, o veritabila monografie a “spatiului mioritic” din Malurenii Argesului. Horia Bernea, cu proverbialul sau simt al valorii, vedea in Ion Marinescu-Vaslan cazul ce putea sa puna in discutie ierarhiile din pictura inceputului de veac.Cat de bun pictor e Ion Marinescu-Vaslan ne-o spune si faptul ca, in colectii particulare si in muzee, numeroase lucrari semnate Ion Andreescu sunt inca atribuite indarjit acestuia, intr-un climat de evlavie ce nu admite nici un recurs la adevar.In tot ce are mai bun, Ion Marinescu-Vaslan se vadeste artistul dedicat, printr-o simtire marcata adesea de extaz, duhului unui loc, magiei lui blande, izbavitoare.

Sursa: http://araart.ro/autori/ion-marinescu-valsan

http://www.artmark.ro/catalog/index.php/catalogsearch/result/?q=Ion+Marinescu+V%C3%A2lsan