Dumitru Marinescu (1845 – 1923)

Text: Tudor Octavian (Pictori romani uitati)

Daca ar putea fi convocati, pentru o cercetare,  muzeografii, cercetatorii, criticii, galeristii, colectionarii, istoricii artei romanesti si functionarii cu simtul valorizarii din muncile cu patrimoniul, viata si opera pictorului Dumitru Marinescu ar constitui o stimulatoare analiza de caz.

Am convingerea – si argumente spre a o sustine – ca, din cele cateva sute de persoane autorizate sa stie cine e Dumitru Marinescu si prin ce fel de pictura s-a ilustrat el in epoca, daca vor fi existand cateva oarecum stiutoare. Dar nici una indeajuns de informata ca sa conlucreze la prezentare.

Intrunirea ar doveni cu maximum de elocventa cum incepe sa existe din nou ca artist, printr-o banala operatiune de punere in tema, un mester pictor care, exceptand urmasii, nu mai traieste in constiinta publica de mai bine de optzeci de ani.

Iar eu am cunostinta de biografia si de opera sa incidental, datorita insistentei de-a dreptul providentiale a familiilor Bobulescu si Buttu, precum si a unui text de diploma, redactat in 1975 de Anda Vrancea, studenta in acel timp la ITA. Altfel spus, printr-una din intamplarile numite in chip conventional “fericite”, dar care, in fapt, evidentiaza un mod cronicizat al nefericirii.

Daca voi zice dintru inceput ca Dumitru Marinescu e unul din cei unsprezece absolventi ai celei dintai promotii (1864-1869) din prima Scoala de Arte Frumoase de la noi, asadar unul dintre primii studenti ai tinerilor profesori Aman si Tattarascu, precizarea incepe sa semene a provocare. La cei ce deschid un drum, ratarea e un prilej de luare-aminte tot atat de incitant ca o reusita. Iar Dumitru Marinescu n-a fost deloc o inteligenta cuminte si disciplinata, cum conchide, in 1975, timorata de lectiile despre modernitate si inovatie harnica absolventa de la Istoria Artei, Anda Vrancea.

Ar fi ramas, e adevarat, un asemenea pictor, indatorat pe viata modelului academic, daca, la 49 de ani, adica la o varsta cand nici un artist nu mai pleaca in strainatate la invatatura, nu ar fi inceput, in Franta si Italia, o a doua scolire. Aceea deloc inteleasa de contemporani, putin apreciata de familie si facand o prezenta mai degraba ciudata decat interesanta in singura, in modesta, in suprarealista expozitie de dupa moarte ce i s-a organizat in 1980, in foaierul Teatrului muzical “Ion Vasilescu”(!).

Ca majoritatea colegilor de la Belle Arte, Dumitru Marinescu a pictat biserici si s-a bucurat de o anume notorietate ca freschist in canoanele imaginii de catedrala. I-a fost profesor de desen Iuliei Hasdeu, iar in urma tandrei lor prietenii profesionale a ramas o adiere de legenda. Tablourile “tattarasciene”, mai mult decat acelea din zodia lui Aman, dovedesc meserie. Secolul care a trecut peste ele le da un plus de inteles promotional. Criticii, care le reproseaza bursierilor romani in Franta ca au ignorat miscarile novatoare si ca au preferat atelierele unor Leon Bonnat si Luc Olivier Merson anturajului impresionistilor, nu au realizat nici unul dintre imperativele spirituale ale momentului romanesc de atunci. Aceste procese postume pentru ce n-au fost, ce n-au facut si ce n-au sesizat inaintasii nostri la Paris stau la granita dintre obtuzitate si diversiune. E mult mai important sa punem in valoare lucrul bun pe care ni l-au lasat.

Din Italia, Dumitru Marinescu a venit cu un numar de panze de dimensiuni medii si mari, care-l singularizeaza in toata arta secolului al XIX-lea din Bucuresti si-i pot asigura un loc de merit in Muzeul National. Sunt compozitii de influenta napoletana, foarte bine articulate, colorate “in maniera nefrantuzeasca”, adica altfel decat suntem deprinsi de barbizonisti. Intr-un cuvant, opere. Judecata noastra asupra calitatii pare a se bloca in fata unor tablouri ce ignora lectiile Parisului.

Dumitru Marinescu nu e sigurul uitat din pricina simpatiei aratate unui alt fel de a picta decat acela importat din Franta. In perioada interbelica si o buna bucata de vreme dupa 1950, o seama de artisti de tot interesul au fost judecati cu condescenta cuvenita confuzilor, numai fiindca n-au fost destul de abili – cum a  fost, de pilda, un Henri Catargi – pentru a reveni la post-impresionism dupa niste ani de erezie “metafizica” sau de “Noua figuratiune” italiana.