Lazar Rodica

Anul Nasterii: 1931

Anul Decesului: 2009

Lazar RodicaRodica Lazăr
Născută la Huși, județul Vaslui, în 1931 și decedată la București în 2009, a fost absolventă a Institutului de Arte Plastice la secția Artă Monumentală, clasa profesorilor Ștefan Constantinescu și Gheorghe Labin, în 1956. Mai târziu, în 1961 avea să devină cadru didactic la același Institut, catedra de Desen a secției de Pedagogie.
Ca artist plastic s-a impus printr-o susținută activitate în domeniul picturii de șevalet. Temele și subiectele artei sale denotă o lirică a metaforicii vizuale (Balerină, Mireasă, Adolescentă, Corabie și cai, Peisaj de iarnă, Sălcii, Natură statică cu vase de metal, Tanagre), iar tratarea suprafeței pânzelor demonstrează o permanentă dorință de perfecționare, prin ștergeri repetate ale straturilor de culoare sau aplicarea unor glasiuri colorate, reluând peste timp tehnicile vechilor maeștri venețieni.
Expoziția omagială organizată la galeria Apollo în 2010 (conținând atât lucrări de maturitate cât și de tinerețe, pictură în ulei pe carton și pe pânză, desene, acuarele, pasteluri) a constituit o fericită rememorare a operei sale picturale și a adus în fața publicului imaginea bine închegată și conturată a unei artiste de excepție în arta românească.
Despre pictura ei au scris în albume, articole și cataloage scriitorii, istoricii și teoreticienii de artă Dorana Coșoveanu, Irina Mavrodin, Petru Comarnescu, Mircea Grozdea, Cornel Radu Constantinescu, Radu Ionescu, Tudor Octavian, Virgil Mocanu, Octavian Barbosa, Cornel Tatai-Baltă, Dan Grigorescu și prozatorii Costache Olăreanu, Nicolae Cabel sau Mircea Horia Simionescu.
Ion Lazăr, martie 2013
Bibliogarfie selectivă: Mircea Grozdea – „Lazăr Rodica/Iacob”, ed.Meridiane 1986, Tudor Octavian – „Rodica și Iacob Lazăr”, ed.Coresi 2007, Dorana Coșoveanu – „Rodica Lazăr”, ed.Humanitas 2008, Tudor Postelnicu –„Pictura Rodicăi și lui Iacob Lazăr”, ed.Antet 2009, Catalog retrospectiv „In memoriam – Rodica Lazăr”, ed.FildasArt 2010, „Grafica soților Lazăr” colectiv de autori, ed.KartaGraphic, Ploiești 2014.

Din însemnările Rodicăi Lazăr, selectate de fiul ei:
„ Fiecare lucrare reprezintă pentru mine o lume în sine, în măsura în care m-am obișnuit să consider că în interiorul fiecărei pânze există ceva de împlinit, un parcurs ce trebuie urmat până la limita finală, astfel încât  – privind printre gene ca pentru un ultim control înainte ca lucrarea să părărsească atelierul – să pot spune:  Merită ș trebuie să continui!  … Căci prin pictură și numai prin pictură mă-înec fără de apă, mă-ngrop fără de pământ, respir fără de aer și ard fără de foc, și mă salvez de oricare dată, în fiecare tablou.
Poate m-am jucat cu focul și m-am ars, dar am învățat să nu arăt lumii cenușa, ci flacăra.”

Deschizând larg ferestrele privirii de dincolo și dinlăuntrul culorilor, ample secțiuni ale cerescului propuse de Rodica Lazăr în majoritatea cartoanelor și pânzelor sale, odată cu oferta bucuriei și cu dulcea căldură a sentimentului ce mă cuprinde, și de sfiala apropierii de recepția analitică mai întotdeauna însoțitoare (cum se face? Unde începe și unde se destramă misterul viziunii?),  așa cum Poetul și-a administrat visul său, mă grăbesc să caut în ce loc anume a atins întregul cu o unică depunere de sfânt polen, spre a alege vederii mele diamantul energiilor definitorii și definitive.
Rar mi se întâmplă să simt atât de puternic nevoia scăderii (suspendării temporare) a tăișului critic, așa cum se iscă spontan în aceste momente, devenite de la prima vedere parte firească a propriului meu vis.  În oglindă cercetându-mi fugitiv integritatea, nu-s puține clipele faste ale regăsirilor.  Oricare artă (aici scrisă Artă) ca aceea practicată o viață de om de Meșterul pe nume Rodica Lazăr, ghem de mătase și depozit de energii perfect conduse către puternice, ferme, totodată gingașe efecte rezultate ale unei gândiri ce înrudește vizualul cu tactilul, concretul cel mai necruțător cu evanescentul geometric bănuit pe-aproape – devine substanță, sens, expresie, abur al amintirii.
Un singur (electric) fior leagă culorile curcubeului: e acel fin simțământ ce refuză să cedeze un singur fulg din penajul lumii redevenite sonoritate și spectralitate pură.
Mircea Horia Simionescu, „Efectul lentilelor paralele”, fragment din textul apărut     în catalogul retrospectiv al expoziției Rodica Lazăr, galeria Apollo, oct. 2010

Schițele Rodicăi Lazăr dau o măsură clară a creației ei: căutarea, autocontrolul și tendința permanentă de perfecționare.  În aceste desene, uneori executate pe suprafețe minuscule, de optime de pagină, se simte întregul travaliu care a stat în spatele, și în umbra operei definitive, așa-zis finite, deși artita făcea parte din familia pictorilor care consideră că o lucrare poate fi îmbunătățită la nesfârșit, dacă n-ar fi ghilotina timpului. Această artă tăcută a picturii se luptă, printre altele, dar poate cel mai mult, nu atât cu spațiul pe două dimensiuni al oglinzii – sau ferestrei – tabloului, cât cu scugerea nisipului din clepsidra fiecăruia.
În aceste sumare exerciții ale desenului putem observa eterna pendulare între estetica epidermică a formelor și articularea lor interioară, angrenajul lor structural, la fel ca într-o arhitectură care trebuie să țină seama în primul rând de soliditatea și durabilitatea unei construcții, neuitând însă nici o clipă de armonia generală a ansamblului.
Expresia și emoția desenului la Rodica Lazăr se transmite instantaneu, reconstituind pagini memorabile și imemoriale, tot așa cum la manuscrisele poeților sau  la studiile compozitorilor clasici, care așterneau note pe portativ, revenind, ștergând, refăcând mereu, și mereu luând-o de la început, în dorința irepresibilă de-a ajunge să  atingă  punctul de fugă de la capătul orizontului.

Ion Lazăr, „Desenele Rodicăi Lazăr”, extras dintr-un articol apărut în albumul Grafica soților Lazăr, ed. KartaGraphic, Ploiești  ian. 2014

De multe ori, urmărind opera unui plastician, te întrebi potrivit cărei complicate și fantastice rețete i s-a alcătuit miezul creator, structura inconfundabilă. Și cred că în ceea ce o privește pe Rodica Lazăr, pictura ei – prezentă de mai bine de 40 de ani pe simezele expozițiilor – este rezultatul unei culturi vizuale enorme. Asimilările selective continue au intrat într-o benefică alcătuire cu înzestrările lăuntrice, rezultatul fiind acel fericit metabolism artistic propriu, atât de armonios dirijat.
…Articulată într-un limbaj supraprofesionist, cu o exprimare sigură și nobilă, ea organizează temele preferate în capitole clare, la care se reîntoarce din timp în timp. Sunt serii de subiecte sau mai curând, „halte” artistice în care, pe măsură ce se structurează un anume orizont de așteptare, artista începe să proiecteze un altul, ce conține în germene noi provocări subiective, cu deschideri spre semnificații neașteptate.
Ai dori să „locuiești” în tablourile ei sau cel puțin să le aparții pentru un timp.
…Nu este vorba numai de statutul deținut de creatoare în elita picturii românești contemporane, dar mai cu seamă de dominanta sa elevat intelectuală și morală care au făcut din profesorul care a fost – un MODEL.
Dorana Coșoveanu, 2001

Rodica_Lazar_nocturna_cu_cai