Foto: Mihai Constantin

Iacob Lazăr
S-a născut la Trifești-Roman, județul Neamț, în 1931. Este absolvent al secției de Artă Monumentală, în 1956. În tinerețe a lucrat ca ilustrator de carte împreună cu Marius Cilievici, sub pseudonimul de Ion Ion. Ulterior s-a apropiat de Alexandru Ciucurencu, de la care a primit o învățătură post-universitară, care s-a tradus în creația sa mai evident la început și din ce în ce mai puțin pe parcursul carierei, dar care a reprezentat un puternic punct de reper moral și profesional  în mod permanent.
A practicat o vreme arta monumentală, tarnspunând o serie de proiecte în tehnicile picturii al secco, simili-vitraliu sau mozaic în plăci ceramice (lucrare realizată în colaborae cu Traian Brădean în 1983, la Uzina de prelucrare a metalelor din Suceava, astăzi distrusă), însă s-a reîntors de fiecare dată la pictura de șevalet, excelând în tehnica culorilor de ulei pe pânză, uneori de guașă pe hârtie sau desen în cărbune și tuș.
În puține cuvinte, pictura lui se caracterizează prin rigoare compozițională, o linie a desenului care are la bază studiul îndelung și susținut după natură și lecțiile maeștrilor picturii românești și universale, cât și nuanțările cromatice extrem de rafinate, propunând acorduri subtile între tonuri și o armonie de ansamblu perfect echilibrată.
   Ion Lazăr, martie 2013

Bibliografie selectivă:  Mircea Grozdea – „Lazăr Rodica/Iacob”, ed.Meridiane 1986, Vasile Florea – Enciclopedia Artiștilor Români contemporani, ed. ARC 2000, 2004, Tudor Octavian – „Rodica și Iacob Lazăr”, ed.Coresi 2007, Dorana Coșoveanu – „Iacob  Lazăr”, ed.Humanitas 2008, Tudor Postelnicu –„Pictura Rodicăi și lui Iacob Lazăr”, ed.Antet 2009, Catalog retrospectiv „Grafica soților Lazăr” colectiv de autori, ed.KartaGraphic, Ploiești 2014.

Din însemnările lui Iacob Lazăr, selectate de fiul lui:
„Mi-e mai ușor a numi ceea ce datorez tradiției picturii și mult mai dificil a explica propria viziune, nici măcar a mi-o explica mie însumi. Creația unui pictor și anii investiți în ea vin de la sine s-o explice. Îmi place să cred în cuvintele altora, bune sau rele, despre pictura  mea. În fața cuvintelor pe care le-aș putea eu rosti am însă rezerve. Procedeele tehnice pot fi descrise, dacă asta într-adevăr ajută la ceva, dar mult mai greu ceea ce trece prin ele. Cel puțin dacă ar fi să iau în seamă postura de comentator al propriilor încercări.”

Titlul acestui mic eseu are intenția de a sublinia particularitățile artistului în discuție, în comparație cu cei care și-au încercat puterile și capacitățile vizuale de a transpune în arta picturii frumusețile de nedescris ale acestui loc încărcat de istorie, poezie și mister liric. Folosindu-se de documentații fotografice, cele menite să concretizeze în culoare și formă amintirile și așteptările unor închipuiri ce se plămădeau odată cu înaintarea în lucru pe pînzele cândva albe precum însăși natura luminii din univers, pictorul a creat și a recreat o veneție care-i aparține.
Acaestă sublimă – și sublimată veneție conține și însumează coordonatele concluziilor sale de o viață petrecută la șevalet, în preajma paletei unde amestecurile culorilor se impun prin eclatanță, dar concomitent se degradează până către cele mai infinitezimale nuanțe. Geometria suparfeței stimulează raporturi de tonuri apropiate valoric și caloric. Linia desenului, fără a fi tocmai descriptivă, sugerează o arhitectură plină de noblețe, dominată de verticalele specifice construcțiilor, întretăiate aparent aleatoriu de orizontale ferme și precis conturate.
Detaliile baroce sunt vag sugerate, lăsând privitorului ocazia de a recompune mental propriile impresii legate de o Veneție pe care întreaga umanitate și-o dorește veșnică și nemuritoare”.
Ion Lazăr, „Venețiile lui Iacob Lazăr”, eseu apărut în revista „Opinia Națională”,  sept. 2013

 G r a f i c a   î n   o p e r a   l u i   I a c o b   L a z ă r
Pictorul renumit pentru tablourile sale în culori de ulei pe pânză, pentru gamele unor tonuri de verzuri nuanțate până la valori infinitezimale, dar și pentru lirismul melancolic și meditativ al motivelor reprezentate (margini de sat și de pădure, peisaje urbane ale unor cartiere vechi și conace domnești, imagini ale unei delte paradisiace sau portrete  ale unor personaje emblematice – Don Quijote, Penelopa, figuri de bătrâni eremiți și călugări), a excelat și în opera grafică, mai puțin cunoscută, folosindu-se uneori de tuș cu laviuri, alteori de culorile de tempera sau guașe.
Antecedentele pictorului în manifestarea prin resursele graficii par a-și afla originile, cel puțin din punct de vedere biografic, în colaborarea cu Marius Cilievici la ilustrația de carte, într-o perioadă care cuprinde ultimii ani ai studenției și primii ai tinerilor absolvenți. Iacob Lazăr povestește azi despre acea perioadă ca și cum colegul și prietenul său ar fi fost pentru el un adevărat mentor, într-atât de mare era admirația față de el, numindu-l „neîntrecut” în creația ce cuprindea linia, compoziția și culoarea din schițele care se succedau sub mâinile partenerului de lucru cu o repeziciune de-a dreptul amețitoare, scoțând pe foile de hârtie minune după minune.
Din păcate artistul nu și-a păstrat toate încercările grafice din tinetețe: îmi amintesc și acum ce fascinație îmi creau în copilărie micile eboșe ale tatălui în creioane colorate, astăzi pierdute, executate la peisaj în scopul apropierii de intențiile ce urmau să se concretizeze pe carton, în culori de ulei, la șevaletul de câmp, în împrejurimile Hușilor – locul vacanțelor familiei noastre, la gospodăria bunicilor mei din partea mamei.
                 Ion Lazăr, martie 2013

Artist meditativ și rezervat, pictorul își urmărește cu o mereu prezentă atenție elementele construcției sale picturale, orice comentariu al autorului devenind o pledoarie pentru rigoarea artistică, pentru programul unei aplicații pe care o cere disciplina severă, văzută și interpretată ca obligatorie.
Intervențiile artistului ne confirmă o trăsătură definitorie a discursului său interior: apartenența necondiționată la actul creației din perspectiva celui care luptă pentru rezolvarea unor legi lăuntrice, universale ale picturii, în scopul clarificării determinante a relației iamgine-natură, imagine-cultură.
Dorana Coșoveanu, album monografic Iacob Lazăr, ed. Humanitas, 2006

Iacob Lazăr este, fără îndoială, un pictor, ceea ce ni se pare condiția esențială, suficientă dar și necesară, pentru a justifica prezența și dreptul la apartenența în cetatea artei românești. Este pictor în sensul superior al cuvântului, pictor specific spațiului originar, un artist al solarității, vitalismului, profunzimii sentimentelor, o sensibilitate care nu se oprește la stadiul retinian al emoției vizuale, ci ne propune odată cu propria implicare o sondare în intimitatea materiei, dincolo de efemer sau perisabil…
Virgil Mocanu, „Triumful culorii”, articol apărut în România Literară, 1978

Cu Iacob Lazăr, rafinamentul privirii asupra lumii, așa cum se arată ea în multiplele grade de luminozitate, inaugurat acum mai bine de-un secol de impresioniști, atinge un punct surprinzător de siteză al analizei și mărturisește inflexiunile lirice al unui suflet adâncit în poetică, a cărui nostalgie se însăilează pe destinul unui citadin care vrea să redobândească paradisul…
Sunt ipostaze ale ale artei unui popor care a plecat de la identificarea cosmică și fuziunea eternă cu natura, ajungând să descifreze secretele pierdute ale resorturilor intime identității sale și să le tranforme în simboluri și structuri estetice originare, constând în elementele unei creații originale și emoționând alt fel de fiecare dată.
Ion Frunzetti, „De la Natură la Artă, de la Artă la Natură”, catalogul Bienalei de la Veneția 1978 (traducere de Ion Lazăr)
Mărturii ale pictorului despre destinul artistic al celor doi soți consemnate de Ion Lazăr, eseu apărut în cartea „Această enigmă, pictura”, ed. Irecson 2005

„…De la iluziile din anii studenției în legătură cu meseria de pictor, impregnate de naivitate și ignoranță, până la trezirea de mai târziu este o mare distanță. Când iei contact cu realitatea crudă din interiorul breslei sau cu problemele existenței zilnice, visele încep să se risipească încetul cu încetul…
Rodica și cu mine urmam același drum, animați de aceeași pasiune ardentă pantru pictură fără să fi știut cât de anevoioasă e afirmarea în artă sau cât de scump plătit prețul recunoașterii eforturilor tale, chiar atunci când acestea sunt justificate de o autentică ancorare în legile și principiile profesiunii. De sfințenia lor am fost și suntem convinși până în măduva oaselor, datorită mai ales învățăturii profesorilor de o forță artistică uriașă pe care i-am avut…
…Iar dacă azi, la peste 70 de ani, am ajuns la o oarecare detașare față de latura comercială a meseriei, în așa fel încât să poți avea autoritatea de-a te impune înaintea publicului fără să faci concesii conștiinței tale, este pentru că n-am abdicat de la ceea ce a însemnat adevărata trudă a pictorului dintotdeauna: credința în maeștri și consecvența lucrului zilnic, fără menajamente, fără înșelări, fără remușcări și fără mistificări.”

Cititi si:

Echilibrat si cursiv: Iacob Lazar

Iacob Lazar pe lista ciucurentistilor, dar altfel decat ei