Text: Tudor Octavian (Pictori romani uitati)

Un artist realizat e un caracter accentuat care a avut sansa unor potriviri esentiale cu un timp. Bogat si instruit, favorizat in toate privintele de soarta – la talent, fire, anturaje si productivitate -, Nicolae Grant a adunat in intreaga sa biografie un complet de nepotriviri cu epoca.Mort in anul 1950, intr-o rascruce de vremuri operand brutal in cultura, cu criterii de valoare pervertite, memoria seniorului a suportat cele mai obtuze reevaluari.In cazul numeroaselor lucrari de mici dimensiuni, semnate de Nicu Grant, arta romaneasca pare sa institutionalizeze confuzia intre gema pretioasa si cioburile colorate de sticla monopol. Intrigat de putinatatea referirilor, din ultimele decenii, la viata si creatia lui Nicolae Effingham Grant – unul dintre cei mai emancipati oraseni din pictura anilor 1900 si un acuarelist cum numai englezii au mai avut, l-am solicitat, ca-n atatea alte randuri, generosul Petre Oprea. “Iti pot furniza unele informatii  – mi-a spus, cu manierata sa bonomie, istoricul – dar n-ai prefera sa consulti chiar o carte?” I-am raspuns ca, din cate stiam, nu s-a publicat nici o monografie Grant. “Nu-i nevoie sa se fi publicat. E suficient sa existe. A scris-o fiul sau, Georges N. Grant. Daca vei tipari un articol despre Nicu Grant, multumeste-i lui Georges, fiindca a fost un fiu bun. Putini urmasi ai artistilor de odinioara s-au ingrijit atat de atent de arhivele familiei. Georges a mostenit, probabil, de la parinti respectul pentru lucrul dus pana la capat si facut sa dainuie”.Intr-adevar, Georges N. Grant, laboriosul descendent al unei dinastii, carturari, ctitori si personalitati avea ce gena buna sa mosteneasca. Effingham Grant, tatal pictorului, s-a stabilit in Muntenia pe la 1840. Era agent consular britanic de origine scotiana.

Casatorit cu Zoe Racovita – fiica lui Alexandru Racovita si al Anicai Dinicu Golescu, scotianul si-a crescut cei 16 (!) copii la conacul “Belvedere”al Zincai Golescu. Studiile si le face in pensioane si scoli de elita din Franta, dar inclinatia pentru arte ii va fi stimulata de comertul cu antichitati orientale al tatalui si de Maria Grant, sora tatalui, devenita prin casatoria cu C.A.Rosetti, Maria Rosetti.Dupa doi ani de studiu la sevalet cu Aman si Tattarascu, pleaca, in vara lui 1895, la Paris unde, la Belle Arte, cu Jean-Leon Gerome deprinde tehnicile picturii, iar prin tovarasia cu cativa din plein-air-istii sfarsitului de veac, si placerea lucrului la motiv, in natura. Remarcat de Grigorescu, in 1893 – cu care face un schimb omagial de tablouri – Nicu Grant se imparte foarte atent intre Franta si Romania.

Viata sa publica e bogata si semnificativa, atat la nivelul epocii cat si in perspectiva edificarii unei noi Romanii. Mai mult insa ca prietenii sai de la “Tinerimea Artistica”, unde e fondator si membru activ pana la desfiintarea Societatii, in 1947, Grant s-a ambitionat intr-un proiect national vast si atoateacoperitor, care-i va confuziona pe contemporani, iar pe tinerii artisti afirmati dupa razboi ii va tine la distanta. Fiul scotianului a voit sa devina campionul unor reprezentari canonice pentru conditia de roman si ctitorul unor lacasuri fundamentale pentru intelegerea romanismului. Complexul sau muzeal de la Golesti marturiseste nu numai o directie, ci si o anvergura.

Firea sa ordonata insa de producator medieval de lucrari de arta, intr-o tara unde boema era o virtute, ratarea, un fapt de eroism existential, iar reusita, o chestiune de inspiratie, nu si de constructie, de mestesug intr-o staruitoare rafinare, il va separa. Nicu Grant nu a fost un izolat, ci un separat. L-au detasat de epoca obstinatia intr-un gen – acuarela – putin pretuit, daca nu de-a dreptul dispretuit, pasiunea pentru unele teme sacre ale autohtonismului – portul taranesc, troitele, bisericile de tara, interioarele balcanice – socotite tot mai frecvent un balast emblematic si o marca a picturii minore, dar si educatia.

Nicu Grant a imbatranit devenind tot mai britanic, intr-o lume tot mai frantuzita. Trecand un veac, acuarelele si tablourile lui Nicolae E. Grant conserva la superlativ “parfumul epocii 1900″. Toata opera sa trimite imperios inapoi, spre spiritualitatea anilor 1890-1920. Nici un om instruit si care nu-i sarac sufleteste nu ramane indiferent la farmecul lor evocator.

Nicolae Grant – Bretone pe malul raului