Text: Tudor Octavian (Pictori romani uitati)

Cele cateva randuri ce-i sunt dedicate in “Enciclopedia Romaniei – Cugetarea”, a lui Lucian Predescu, spun ca s-a nascut in Bucuresti, ca a absolvit Scoala de Belle Arte pe la 1866, si ca a plecat apoi la Paris, unde vreme de sapte ani a urmat Academia Julian, cu William Bouguereau si Robert Fleury. De asemenea, ca “s-a remarcat in peisagii, lucrate in ulei si carbune”.

O biografie mai amanuntita nu ne-ar lumina cu nimic asupra pricinilor intime ale manierei. Nimic din afara nu o poate explica: nici ideile “Tinerimii Artistice”, al carei membru societar a fost, nici invatatura din Franta, nici idealurile artistice ale generatiei. Pe masura ce trece timpul, opera lui Aricescu se eclavizeaza tot mai mult in legile ei unice, trimitand spre monomanie.

Excentricul Al.Bogdan Pitesti ii colectiona bizarele “Efecte de luna” si “Nocturnele”, tocmai pentru ca nu semanau cu nimic din pictura romaneasca a epocii. Reproducerile alb-negru, din cataloagele Tinerimii Artistice, n-ar fi mai provocatoare color. Unele vederi de noapte mazgoase, dar si nenumaratele “cranguri” si “margini de padure” cetoase, palpaindu-si parca ultimele impulsuri vitale in preajma unei nopti eterne, par a evoca desenul lui Seurat. Aricescu folosea o tusa mica si diafana, de miniaturist. In putine din panzele sale apar oameni. Comentatorii contemporani ai creatiei lui Aricescu, la fel de contrariati ca si confratii din Saloane, avanseaza, ca pricina estetica, obsesia. Ceea ce, pe atunci, nu era, ca astazi, o determinare specifica spiritului modern.

Un obsedat, in pictura, era un fel de bolnav. Tablourile lui Aricescu sunt interesante, au un fluid bizar, emana solitudine si un soi de distantare programatica fata de chestiunile societatii si ale culturii, dar nu se impun privirii, nu se vad pe simeze, n-au accent optic. E ca si cum artistul ar fi pictat toata viata un singur tablou, imens, din care a decupat si asezat in rame fragmente. Unii il gaseau plictisitor. In alte tari, ar fi un precursor. Un romantic cu o viziune malativa a naturii. Aricescu nu a produs, ca majoritatea pictorilor de la Saloane, imagini de confort optic. El nu-i doar un pictor uitat, ci si unul respins. E greu de situat intr-un sistem al artelor romanesti. Atata elaborare ar putea insemna o filozofie a peisajului si totodata, o estetica mai aproape de aceea a creatiei simfonice, decat a lucrului la sevalet.Mircea Deac ii publica in volumul “50 de ani de pictura”, o cu totul alta biografie decat Lucian Predescu. S-ar fi nascut la 1862, la Valeni-Podgorei (Arges), intr-o familie instarita, de mosieri. Ar fi studiat si la Munchen, nu numai la Paris, unde in 1899 a expus la Salon. Apcar Baltazar scria ca e “amator”, in vreme ce un admirator influent din epoca il numea “pictorul albastrului”. Mircea Deac socoteste ca pictura sa e “impresionista” si ca ar fi murit in 1933.

Am vazut mai multe lucrari de Aricescu, cateva amintind in chip bizar de “perioada alba” a lui Grigorescu.

Nu inteleg cum putea fi un mester al albastrului pictorul care nu a infatisat vederi de la mare sau ceruri tumultuoase cu nori in spectacol. Cat despre “impresionism”, ar insemna sa largim foarte mult intelesul termenului. Toate acestea spun ca Aricescu e un artist de descoperit, ca defectiunea nu e la arta sa, ci la nestiinta ori graba celor care ii vad un tablou si conchid asupra intregului operei.

Marile muzee de pe aiurea obisnuiesc sa organizeze expozitii de studiu, in cazul unor artisti a caror pictura merita sa fie reconsiderata. Daca Muzeul National al Romaniei ar prezenta un ciclu de manifestari, cu o anume periodicitate, dedicate artistilor cu un statut de patrimoniu ambiguu, daca una din multele sali fara rost bine definit din Muzeu ar deveni Galeria de studiu a acestora, probabil ca studentii sectiei de Istoria Artei si atat de dezorientatii tineri cercetatori din institutele si muzeele regionale, unde-si consuma puterile pe efemeride, ar gasi motive sa scrie carti sau articole despre nenumaratii necunoscuti de prestigiu ai veacului de ieri. Patima si puterile unui singur om nu ajung decat pentru un text de ziar. Si, poate, pentru inca o pagina de dictionar nostalgic al fenomenului.

Constantin Aricescu
1861 – 1933

Artistul s-a născut în judeţul Argeş, într-o familie de moşieri, care i-a asigurat studiul în capitalele artistice europene.
A început cursurile de pictură la Bucureşti, absolvind Şcoala de Belle Arte în 1886. Câţiva ani mai târziu ajunge la Paris unde urmează cursurile Academiei Julian cu Adolphe William Bouguereau şi Tony Robert Fleury.
În 1899 a expus la Salonul Artiştilor Francezi, iar în 1902 a revenit în România unde expune alături de Cercul Artistic la Ateneu. A fost membru societar al Societăţii Tinerimii Artistice, la înfiinţarea căreia a luat parte și alături de care a expus permanent începând cu 1905.
Deşi nu a fost apreciat unanim, peisajele lui Constantin Aricescu ofereau diversitate picturii impresioniste românești, pictorul abordând o estetică apropiată simfoniilor de culoare specifice curentului. Excentricul Alexandru Bogdan-Pitești îi colecționa bizarele “Efecte de lună” și “Nocturnele” tocmai datorită notei individuale a acestora, incomparabile cu orice altceva oferea pictura românească de epocă. Predispoziția sa spre a surprinde peisajele în momente de “confuzie atmosferică” arată privitorului natura văzută prin nuanțe palide, specifice momentelor cele mai expresive ale zilei. Aricescu a abordat în peisaj maniera lui Monet ori Renoir, preocuparea pentru redarea luminii, mai ales la răsărit ori apus, transformându-i lucrările în veritabile studii asupra fenomenului şi a modului în care acesta descompune culoarea.

Bibliografie:
Octavian, Tudor, Pictori români uitaţi, Ed. NOI media print, Bucureşti, 2003
OPREA, Petre, Artişti participanţi la expoziţiile Societăţii Tinerimea Artistice 1902-1947, Ed. Maiko, Bucureşti, 2006

Sursa: http://www.artmark.ro/catalog/index.php/constantin-aricescu-efect-de-asfintit.html