Dimitrie Grigoraş sau despre punerea în scenă a imaginii

Corneliu OSTAHIE:

În anul 1987, cu puţin timp înainte de a pleca definitiv din ţară, regretatul grafician Sabin Ştefănuţă, de care m-a legat o mare şi de neexprimat în cuvinte prietenie, mi-a dăruit o mapă  cu  câteva desene şi gravuri, printre care se afla şi o lucrare semnată de Dimitrie Grigoraş. Aceasta înfăţişa un cocoş semeţ, iar ceea ce te frapa imediat ce o priveai consta în pregnanţa şi eleganţa liniei care delimita forma şi care semăna cu despicătura unei săbii făcute din cel mai fin  şi mai „iute” oţel. Pe parcursul anilor care au trecut de atunci am avut, desigur, prilejuri repetate de a vedea prin expoziţii şi muzee numeroase alte lucrări ale pictorului, graficianului şi artistului decorator care este Dimitrie Grigoraş (născut la 15 septembrie 1934, în Cârligi, judeţul Bacău), dar abia acum câteva săptămâni am reuşit să ajung în atelierul său, cu toate că îmi propusesem de nenumărate ori să fac acest lucru.

 

 

Am întâlnit un om suplu şi vioi, rapid şi concis în gândire şi exprimare, în pofida faptului că se apropie de 80 de ani, un om pentru care prezenţa în atelier, printre zecile de lucrări de care nu concepe să se despartă (poate şi din cauza faptului că nu le consideră niciodată pe deplin încheiate, motiv pentru care le analizează şi le reanalizează la intervale regulate de timp, intervenind uneori asupra lor) constituie o datorie cotidiană prioritară pe care se străduieşte să şi-o îndeplinească fără niciun fel de ezitare sau compromis.

 

Ambiguităţi „regizorale”

 

De „modă veche”, cum s-ar zice, artistul şi-a asumat condiţia profesionistului care îşi refuză plăcerile boemei sau reveriile neproductive, oricât de tentante ar fi acestea şi oricât de pitoresc ar fi colorat ele biografii celebre, impunându-şi, în schimb,  să stea ore în şir în faţa şevaletului sau a foii de hârtie în căutarea acelor ingrediente stilistice (mai puţin inefabile când sunt privite din această perspectivă, dar cu siguranţă mai adecvate unei comunicări sensibile ce stă sub semnul metaforei ponderate) care să dea consistenţă şi veridicitate expresiei plastice proprii.

Rezultatul unei astfel de abordări a actului de creaţie este, în cazul lui Dimitrie Grigoraş, o pictură sobră, echilibrată din punct de vedere tematic prin cultivarea tuturor genurilor tradiţionale, de la portret la nud, de la peisaj la natură statică şi de la compoziţii relativ simple la scene complexe, cu multe personaje. De factură nuanţat figurativă, şi nu pur realistă, cum a fost uneori etichetată, această pictură se individualizează printr-o serie de caracteristici rezultate din operaţiuni stilistice simplificatoare,  menite să o detensioneze şi să o ferească de posibila ispită a dramatismului, fie el şi de extracţie romantică. Drept urmare, pictorul nu va face niciodată apel la contrastul de clar-obscur, va anihila umbrele tenebroase, pe care le va lumina degradându-le în înălţime, şi va transfera asupra formelor şi a situării lor atitudinale sarcina de a echilibra imaginea şi de a-i insufla un dinamism minim, fără de care aceasta ar risca să devină inertă şi plată.

Fost student al lui Rudolf Schweitzer-Cumpăna şi al lui Eugen Popa (la clasa căruia a  terminat studiile universitare), Dimitrie Grigoraş a deprins cât se poate de bine tehnica tentelor, a umbrelor şi a tonurilor, lucrând foarte mult cu ocrurile şi cu griurile colorate. În compoziţiile sale, susţinute întotdeauna de un desen ferm şi curat (aşa cum un om nu poate sta în picioare fără sistemul osos, tot aşa o pictură nu poate avea coerenţă şi rectitudine fără desen, consideră Domnia Sa), vom întâlni foarte rar culori puternice. Roşul şi albastrul sunt folosite cu măsură şi în contexte cromatice atenuante, ansamblul paletei fiind poziţionat constant sub semnul solar al armoniilor calme, senine şi liniştitoare.

Scriam câteva rânduri mai sus despre importanţa primordială pe care atitudinea personajelor şi relaţionarea formelor, în general,  o au în  ceea ce priveşte expresivitatea imaginilor şi conturarea amprentei lor stilistice. Ei bine, Dimitrie Grigoraş reuşeşte să obţină astfel de efecte indispensabile comunicării în registru artistic apelând la subtile artificii geometrice şi de perspectivă aeriană, chiar  permiţându-şi abateri deliberate de la regulile clasice ale firescului. Practic, toate compoziţiile cu personaje conţin adevărate elemente scenografice şi de regie, ceea ce le imprimă un aer cvasiteatral, studiat. Departe de a trăda cine ştie ce stângăcii, un astfel de mod de a gândi şi de a popula câmpul plastic al lucrărilor de acest gen mă determină să   cred  că artistul a detectat la timp riscul unei posibile alunecări spre zona realismului „dogmatic”, şi s-a salvat, într-o manieră inteligentă, apelând la ambiguitatea pe care o atrage după sine orice fel de „punere în scenă”.

În aceeaşi ordine de idei, peisajele marine, pentru care el manifestă o veritabilă slăbiciune,  se remarcă  printr-o serie de proceduri compoziţionale şi de tratări cromatice al căror rost nu poate fi altul decât acela de a le impune un fel de a doua identitate. Aşa se face că nu o dată a fost întrebat în ce loc din lumea largă a pictat cutare sau cutare „marină”, răspunsul său invariabil fiind Constanţa, un oraş pe care  îl iubeşte extrem de mult şi pe care îl vede de fiecare dată cu altfel de ochi decât îl văd ceilalţi. La fel, în aşa-numitele „maternităţi”, lucrări în care apar femei însărcinate sau cu copii în braţe şi care constituie un alt capitol consistent al creaţiei lui Dimitrie Grigoraş, realismul şi chiar naturaleţea sunt lăsate cu bună ştiinţă să piardă teren în favoarea unei tratări aluzive, sugerate pe de o parte de pozele sculpturale ale personajelor, iar pe de altă parte prin intermediul modului evident de distribuire a acestora în roluri  mai mult sau mai puţin importante pentru ansamblul compoziţiei, dar şi al inerentei „scene” adiacente.

 

Monumentalul aşezat pe şevalet

 

Aceste scurte consideraţii pe marginea creaţiei picturale a lui Dimitrie Grigoraş ar fi însă nu numai incomplete, ci şi incorecte dacă ele ar pierde din vedere faptul că o influenţă puternică şi inconfundabilă asupra lucrărilor de şevalet vine din direcţia prodigioasei  activităţi desfăşurate, decenii de-a rândul, în domeniul artei monumentale. Autor a mai multor tapiserii de dimensiuni impresionante („Încoronarea lui Ştefan cel Mare”, 4,5 x6 m, Palatul Culturii din Iaşi, „Cuza Vodă, Domn al Principatelor Unite Moldova şi Muntenia”, 9 x4,5 m, Muzeul Unirii din Iaşi, „Fete dobrogene – scenă antică”, 4 x2,5 m, colecţie de stat, „Culesul fructelor”, 4 x2,5 m, colecţie de stat etc), polivalentul plastician şi-a pus semnătura şi pe numeroase alte lucrări realizate în tehnicile mozaicului, frescei şi sgraffito-ului, cum ar fi, spre exemplu „Geneza poporului român” (mozaic, 6 x4 m), dela Muzeul MilitarCentral din Bucureşti, ori fresca dela Casade Cultură din Deva. Dificultăţile enorme pe care le ridică ducerea la bun sfârşit a unor opere de asemenea dimensiuni şi complexitate nu l-au speriat pe Dimitrie Grigoraş. El şi-a asumat deopotrivă cantonarea pentru perioade de timp deosebit de lungi în perimetrul adesea monoton al unuia şi aceluiaşi proiect (a lucrat nu mai puţin de nouă ani la tapiseria intitulată „Cuza Vodă, Domn al Principatelor Unite Moldova şi Muntenia”), lucru greu de acceptat pentru orice artist nerăbdător, care îşi doreşte mereu confruntări cu publicul şi satisfacţii rapide, repetate de pe urma acestora (ceea ce, evident, nu a fost cazul său) şi o serie întreagă de alte  eforturi, dincolo de cel efectiv creator,  îndreptate în direcţia documentării istorice sau a punerii la punct a tot felul de amănunte şi soluţii tehnice, unele dintre ele pur şi simplu imposibil de luat în calcul în etapa de concepere a lucrării.

 

Solicitările cu totul speciale determinate de proiectarea şi execuţia unor formate plastice de dimensiuni atipice, uriaşe, aş găsi de cuviinţă să le spun, nu pot rămâne fără urmări evidente în structura, stilul şi alura generală ale lucrărilor de atelier (şi nu de şantier!) create de artiştii monumentalişti care apelează şi la astfel de modalităţi de exprimare. Drept urmare, picturile şi desenele lor destinate simezelor sau spaţiilor interioare modeste ca dimensiuni vor emana întotdeauna un aer de măreţie ce tocmai este pe punctul de a-şi etala adevărata anvergură de necuprins şi vor degaja invariabil o suită de note decorative imposibil de ţinut sub surdină totală.

Este, dacă mai era necesar s-o spun, şi cazul lui Dimitrie Grigoraş, pictor înnăscut care, cel puţin în anii din urmă, pare să fi făcut dovada faptului că s-a arătat mai interesat de arta concepută şi înfăptuită pe şevalet decât de cea parietală şi care a  avut  buna inspiraţie de a nu-şi epura  formula stilistică a celei dintâi prin îndepărtarea elementelor de limbaj şi a modurilor de structurare a imaginii plastice ce se constituie involuntar în ecouri ale celei secunde, acest din urmă lucru dovedindu-se a fi nici mai mult, nici mai puţin decât cheia originalităţii multor plasticieni care au acoperit prin preocupările lor zone diferite şi aparent alergice una la alta ale artelor vizuale.