Corneliu Ostahie     Artisti, ateliere, galerii – Ghid facultativ de incantat privirea

(Decorativul problematic)

Daca cineva ar fi putut sa vada ce se intampla in atelierul Herminei Csata in seara zilei de 31 decembrie 2000, ar fi ramas cu siguranta surprins. In timp ce toata lumea se pregatea de zor sa petreaca de revelion, abandonand orice alta activitate care nu avea legatura cu festinul indelung asteptat, artista se invartea incordata in jurul mecanicului care venise sa-i repare masina de cusut.

“S-a nimerit sa ma aflu intr-o perioada extrem de agitata, in care pregateam o expozitie al carei vernisaj urma sa aiba loc peste putin timp in Franta. Lucram contracronometru si, ca si cum nu era de ajuns ca trebuia sa-mi sacrific seara de revelion, una din masinile de cusut mi se defectase, obligandu-ma sa-mi intrerup lucrul. Nici nu se punea problema sa aman repararea ei pana dupa Anul Nou. L-am sunat pe mecanicul meu, un om foarte de treaba si foarte intelegator, care si-a lasat familia asezata la masa, cu paharele de vin pregatite de inchinat si a venit sa ma scoata din necaz. Imi amintesc de faptul ca, in timp ce cotrobaia prin maruntaiele masinii, vorbea neincetat despre pregatirile pe care le facuse pentru seara respectiva, dictandu-mi chiar, la un moment dat, o reteta speciala pentru salata de icre. In fine, dupa ce a rezolvat problema, mecanicul a plecat, iar eu m-am apucat de treaba, zorita sa recuperez timpul pierdut. Nu ma mai gandeam la petrecerea de revelion si probabil ca as fi muncit pana a doua zi de dimineata, daca n-ar fi venit sotul meu sa-mi aminteasca totusi ca nu puteam ignora total momentul simbolic al trecerii de la un an la altul. A adus o sticla cu sampanie, ceva de mancare, am dansat, ne-am felicitat si ne-am bucurat cum se cuvine. Desi a stat  sub semnul totalei improvizatii, acel revelion mi-a ramas bine ancorat in memorie, fiind poate singurul de care imi amintesc cu o emotie si cu o nostalgie  pe care le retraiesc  si acum la intensitate maxima.”

O premiza ludica

Desi situatiile de genul celei amintite mai sus nu se repeta prea des, Hermina Csata se simte mereu sub presiunea si apasarea unei incertitudini greu de descris in cuvinte. Nu este ceva care sa semene cu o povara sufleteasca sau cu o nemultumire surda. Dimpotriva, aduce  mai mult a provocare, a ispita si a satisfactie anticipata.

“N-as putea spune ca ma apuc de lucru fara niciun plan prealabil. Numai ca, des, foarte des, ma  surprind abatandu-ma de la ideile initiale, descoperind detalii, elemente si corelatii intre acestea care nu par a fi justificate de vreo logica, de vreo necesitate interioara. E ca si cum cineva din afara mea mi-ar dicta ce sa fac, mi-ar conduce mintea si mana spre o aventura pentru care nu sunt pregatita, dar care se termina invariabil cum nu se poate mai bine. Uneori sunt inclinata ca cred ca se intampla ceva straniu cu mine, dar imi dau repede seama ca  nu asta este explicatia.”

Intr-adevar, nu motivele de acest gen stau la originea mobilitatii derutante cu care artista trece de la o sugestie la alta, de la un stil la altul si de la o matrice culturala abia conturata la  opusul ei. Hermina Csata lucreaza dupa un scenariu care se scrie din mers. Tot ceea ce stie initial este faptul ca urmeaza sa se joace cu  publicul care ii va judeca la un moment dat rezultatul demersului ei. De aceea are mare grija sa nu lase prea multe sanse cuiva care ar vrea sa-i intuiasca de la bun inceput intentiile.

Foloseste materiale neconventionale, in special piele colorata, care este “mai vie, mai calda decat lana, de exemplu” si cu ajutorul careia creeaza imagini bogat si subtil colorate, intocmai ca un pictor a carui disponibilitate stilistica porneste din neoimpresionism, trece prin gestualism si-si incheie periplul erudit prin amalgamul esteticilor de tot felul intr-o nota neoexpresionista. De asemenea, nu ezita sa apeleze la  interventii grafice trasate cu ata sau sa dea consistenta si greutate ansamblului rezultat adaugand elemente din lemn sculptat inspirate de unde nici nu te-ai astepta, ca de pilda din arhitectura lui Antonio Gaudi.

Pe buna dreptate, cititorul acestor randuri se va intreba carui gen apartine creatia plastica a Herminei Csata. Raspunsul nu este usor de dat. Cu un termen foarte  flexibil, am putea incadra lucrarile ei in sfera artelor textile sau, si mai larg, in cea a artelor decorative. Constand intr-un colaj de genuri si intr-o imbinare de tehnici speciale, ar fi insa mai corect sa  definim aceste lucrari ca fiind panouri pseudodecorative, urmand ca fiecare dintre cei care le admira sa le asocieze cu reprezentari mai familiare, potrivit afinitatilor si culturii sale plastice. Sau potrivit unor destinatii cu caracter  ambiental si util, avand in vedere ca ele pot fi atarnate pe perete, asemenea unor picturi, dar, la fel de bine, pot delimita spatiile dintr-o incapere, atunci cand sunt fixate pe un cadru  adecvat. De altfel, patronul unui rafinat si exclusivist local din Cluj-Napoca a intuit aceasta ultima posibilitate, motiv pentru care i-a comandat artistei mai multe lucrari din piele brodata, care vor avea rolul de a asigura intimitatea, dar si unicitatea unor separeuri din respectivul restaurant.

Fara tenebre, fara angoase

Pe cat de libera se simte in privinta limbajului si a sintaxei plastice, pe atat de grijulie se dovedeste a fi Hermina Csata in ceea ce priveste incarcatura ideatica si emotionala pe care o transfera lucrarilor sale. Scopul ei este acela de a-i bucura pe oameni, de a-i provoca la un dialog intelectual subtil, care sa le faca placere si sa le induca o stare de bine, de libertate si de satisfactie estetica. Refuza din start sa se gandeasca la posibilitatea de a da “profunzime”  creatiei sale, transferand in structura mesajului acesteia propriile angoase si tenebre.

Prefera sa nu lucreze atunci cand se simte dominata sau chiar numai usor  atinsa de astfel de stari negative. Asteapta o bucurie cat de mica sau o impresie scurta cat o fractiune de secunda, dar in stare  sa-i lumineze suficient sufletul, si abia apoi se apuca de treaba. Odata inceput, jocul ei superior intra in labirintul unor viziuni caleidoscopice in care incifreaza cu buna stiinta elemente ce tin de mitologia anticilor, fie ei greci, romani sau orientali, dar si de legendele in curs de edificare ale prezentului, de fascinatia mistica a genezei si a elementelor primordiale, dar si de simbolistica derizorie a lucrurilor marunte din care este alcatuita viata de fiecare zi.

Rezultatul consta, cel mai adesea, intr-o suita de imagini suprapuse, dintre care una este cea “obiectiva”, buna de pus in rama  sau sub sticla, iar celelalte sunt reverberatiile ei amplificate de nenumaratele semnificatii pe care imaginatia privitorului i le atribuie aproape involuntar.

“Imi place sa-mi incifrez mesajul, cu toate ca unii nu inteleg cum este posibil acest lucru in cazul unor lucrari care sunt, cred ei, predestinate a fi exclusiv decorative. Chiar am auzit unele remarci in acest sens, chestiunea care mi se reprosa fiind aceea ca ma folosesc de mijloacele picturii pentru a  crea obiecte cu functie ornamentala. De fapt, eu nu utilizez  mijloacele propriu-zise ale picturii, ci transpun limbajul acesteia pe un alt gen de suport si cu alte mijloace tehnice de executie. Nu vad nimic rau in faptul ca lucrarile mele, incadrate vrand-nevrand in categoria celor de arta decorativa, contin  adesea un fir narativ sau solicita gandirea  prin mijlocirea unor simboluri cu conotatii culturale ceva mai pretentioase.

Este evident ca a trecut cam de multisor vremea in care era suficient ca  anumite genuri de arta sa fie pur si simplu privite pentru a reprezenta ceva in viata omului.Viteza cu care se traieste astazi aproape ca  nu mai lasa loc unei astfel de viziuni statice. De aceea, pentru a putea dainui, orice fel de lucrare artistica ar trebui sa ne solicite si altceva decat ochii, sa ne traga putin si de maneca intelectului, spunandu-ne, in felul sau, ca ne poate oferi alternativa, fie ea si numai de moment, la blocajul afectiv si la disperarea care  ameninta sa ne cuprinda uneori. Asta este ceea ce incerc eu sa realizez si nu am de gand sa-mi reconsider optiunile” – concluzioneaza, in stilul ei voluntar, artista. (Intercity Magazin, nr. 22/2006)