Corneliu Ostahie     Insemnari iesene, nr. 7-8, iulie-august 2011

“Am prea multa imaginatie! Uneori, mintea ma duce atat de departe incat mi se face teama ca s-ar putea sa nu mai stiu cum sa ma intorc la  normalitatea existentei mele de fiecare zi. In astfel de situatii, trebuie sa-mi potolesc cum pot mai bine fantezia si sa ma ancorez de repere reale cat mai solide.”

Aceste cuvinte pot fi o explicatie plauzibila pentru oricine se intreaba de ce autorul lor, artistul plastic Doru Rotaru, este, stilistic vorbind, si realist, si suprarealist in acelasi timp. Pe de alta parte, ar mai fi o pricina de gasit la originea acestei bivalente ce tine de optiunea simultana pentru doua modalitati de expresie care, daca e sa ne luam dupa logica bunului- simt, nu fac, alaturate, decat rareori, casa buna: faptul ca la suprarealism nu se poate ajunge decat in urma dobandirii unei cunoasteri profunde a ceea ce inseamna realismul, in sensul cel mai propriu al termenului. Cu alte cuvinte, alfabetul realismului (care trebuie deprins neaparat primul!) si cel al suprarealismului inseamna unul si acelasi lucru, echivalenta legitimandu-se in zona figurativului, iar diferenta de viziune obtinandu-se prin modificari de ordin topic si sintactic. Nu as fi enuntat acest truism, daca el nu ar sugera (lucru mai rar observat) ca, de fapt, suprarealismul nu se afla undeva deasupra ori dincolo de realism, cum proclama chiar numele atat de cunoscutului curent artistic, ci in consecutivitatea acestuia, fiind, cum s-ar spune, un urmas, un fel de “fiu” ceva mai ciudat al sau.

Intuind acest adevar simplu inca din anii studentiei, Doru Rotaru a inceput prin a invata temeinic sa deseneze. Era atat de pasionat de anatomia umana, incat, indiferent de cat de multe  manuale si  tratate de specialitate i-ar fi trecut prin mana, tot nu se putea declara multumit de cele aflate. De aceea, probabil, isi completa cunostintele intr-o maniera cat se poate de “realista”, participand la disectii, alaturi de doi-trei colegi, sub indrumarea celebrului profesor Gheorghe Ghitescu. Faptul ca acele disectii erau oarecum clandestine si ca  se desfasurau in morga spitalului bucurestean “Carol Davila”, unde se strecurau nestiuti de nimeni, deci fara aprobarea cuiva, cel mult cu complicitatea vreunui paznic spertar, tine insa de latura “suprarealista” a studiului anatomiei.

Dar nu numai desenul de acest tip, care viza trupul si chipul uman, era tinta permanentului efort de perfectionare pe care artistul si-l impunea intr-un mod aproape militaresc. La fel de riguros a fost si in ceea ce priveste deprinderea secretelor specifice desenului dupa peisaj sau dupa obiecte statice ori aflate in miscare. Nu a uitat, fireste, nici de ceea ce in limbajul pictorilor se numeste a treia dimensiune a unei lucrari, adica de cromatica, iar in momentul in care a constatat (cu onestitatea pe care o impune intotdeauna o autoevaluare pragmatica, menita sa te fereasca de viitoare surprize neplacute) ca stapaneste desenul si ca este bun si in ceea ce priveste culoarea, si-a lasat sa intre in scena si fantezia debordanta.

A rezultat suprarealismul “marca” Doru Rotaru, identificat ca atare de mai multi comentatori ai fenomenului plastic actual, printre care Radu Ionescu si Francois Pamfil,  si avand cateva trasaturi specifice care, pe de o parte, il apropie de onirism si de pictura metafizica, iar pe de alta parte  il plaseaza in contextul unei viziuni mai curand decorative decat intentionat-ilogice si programatic-ireale. Intr-adevar, pictorul insusi isi asuma doar partial poetica fantasticului de acest ultim gen, indepartandu-se prudent, iar uneori chiar oripilat, de derivatele grotesti sau horror ale acesteia. Crezul sau, aplicat nu numai in cazul picturii figurativ-realiste, ci si in cel al picturii suprarealiste,  este ca artistul are obligatia de a cauta intotdeauna forma plastica “cea mai frumoasa”, gratie careia armonia se poate instaura linistita in universul unui tablou, stergand pana si cea mai neinsemnata urma de conflict sau tensiune. Pare a fi o optiune riscanta, pandita de primejdia calofilismului, dar nu este deloc asa, la mijloc fiind vorba de ceva mult mai simplu si deloc periculos: formatia lui de monumentalist, care il determina sa considere ca orice lucrare, fie ea pictura de sevalet, vitraliu,  tapiserie sau fresca, trebuie sa insemne, inainte de toate,  un imn inchinat echilibrului.

Cele trei “chipuri” ale portretului
Doru Rotaru trece printre colegii de breasla, dar nu numai printre ei, drept un foarte bun portretist. Preocuparea pentru figura umana, pentru expresivitatea aproape nelimitata a acesteia a fost considerata de el o prioritate permanenta, dovada fiind si cele (cel putin) trei mari categorii de portrete, diferentiate dupa tehnica si dupa maniera stilistica, prezente in toate etapele majore ale creatiei sale.

Mai intai, vorbim despre potretele facute dupa modele reale, dupa oameni obisnuiti,  realizate fie in urma unor comenzi, fie din ceea ce as  numi obligatie profesionala inopinata, avand in vedere ca anumite chipuri i s-au impus intamplator si de la sine artistului prin picturalitatea lor intrinseca. Aceste lucrari se  remarca in general prin redarea fidela a fizionomiilor si prin identificarea cu precizie a amprentei psiho-afective a personajelor. Legat de acest ultim aspect, pictorul imi marturisea ca uneori isi propune sa ramana la suprafata exercitiului portretistic,  deoarece simte un disconfort acut in timpul empatizarii cu anumiti subiecti. Fara sa vrea, spune el, isi da seama daca omul pe care il picteaza este bun sau rau, inteligent sau prost, inocent sau ticalos etc. Cea dintai dovada ca nu a luat-o razna (lucru de care se suspecta in astfel de imprejurari) a fost faptul ca un individ ce era perceput de semeni drept un suflet sensibil si milos, dar care ii iesea negresit pe dos in portret, adica dur si scortos, motiv pentru care insul ii tot cerea sa-l faca mai cumsecade, s-a dovedit in cele din urma a fi un prefacut mizerabil si un sadic dezgustator.

A doua categorie de portrete este alcatuita de lucrarile in care figura umana apare integrata in  diverse compozitii cu caracter de regula decorativ, a caror atmosfera lirica, dar si usor stranie, este generata si intretinuta de proliferarea unor elemente morfologice hibride si de metamorfozari spectaculoase care unifica regnurile in structuri  imposibil de justificat din punct de vedere logic, dar perfect plauzibile din perspectiva frumusetii lor ireale.

In sfarsit, al treilea tip de portrete semnate de Doru Rotaru reuneste  opere dedicate  unor  personalitati istorice. Cele mai cunoscute lucrari din aceasta categorie  sunt vitraliile de la Palatul Cotroceni, totalizand 52 de metri patrati, in care sunt infatisati, printre altii, Mihai Viteazul, Vlad Tepes, Basarab I, Constantin Cantacuzino, Mihail Cantacuzino, Petru Cercel, Constantin Brancoveanu, Matei Basarab, Mircea cel Batran. Munca la acest proiect a durat in jur de cinci ani, din 1984 pana in 1989, iar greutatile cu care s-a  luptat artistul au fost nu numai numeroase, ci si foarte diferite, incepand cu laboriosul proces de documentare la Arhivele Nationale ale Romaniei si de armonizare, din varii puncte de vedere, a  vitraliilor proiectate si create in atelier cu arhitectura salilor in care urma sa fie amplasate, cu pavimentul si cu mobila din acele incaperi,  cu orientarea lor geografica, in asa fel incat lumina  sa poata oferi un spectacol continuu, fie ca este iarna sau vara, dimineata sau seara, continuand cu spatiul total neadecvat si insuficient in care a fost nevoit sa lucreze si incheind cu observatiile sacaitoare si imbecile ale cenzorilor care, printre altele, i-au cerut sa-i scoata cercelul din ureche nimanui altuia decat lui… Petru Cercel.

Botticelli, pe suport ceramic?
Desi este dificila, costisitoare si extrem de pretentioasa, tehnica vitraliului nu a fost abandonata de catre artist dupa solicitanta experienta de la Palatul Cotroceni. Dimpotriva, el a continuat sa o foloseasca frecvent, realizand nu numai lucrari ilustrative sau decorative, ci si compozitii cu tenta abstracta ori suprarealista. De altfel, mobilitatea intelectuala si profesionala cu totul remarcabila de care Doru Rotaru da dovada miscandu-se cu dezinvoltura si fara complexe printre stiluri si tehnici foarte diferite nu este ceva nou sau surprinzator in cazul sau; cum surprinzator nu este nici faptul ca a inventat, dupa cum singur spune, unele materiale si procedee cu care are de gand sa produca o mica revolutie in lumea artelor decorative. Este vorba, in primul rand, de un “biscuit” ceramic a carui cromatica nu mai are la baza clasicele (si adesea ternele) angobe si care poate fi colorat in orice nuante, oricat de rafinate ar fi ele, ceea ce ar permite unui artist decorator sa reproduca fidel pe peretele din baie “Primavara” lui Botticelli, sa zicem, sau  un peisaj marin de Turner. In al doilea rand, Doru Rotaru se  lauda si cu o alta inventie recenta, pe care a numit-o sticla fuzionata si care poate fi utilizata pentru obtinerea de panouri vitrate de o complexitate cu totul deosebita, remarcabile prin coloritul exuberant si nuantat in acelasi timp, precum si prin  variatiile de transparenta de o  seducatoare fragilitate.

Prima iesire oficiala in lume a acestor creatii tehnice inovatoare si performante va avea loc cu ocazia vernisajului unei expozitii personale pe care artistul intentioneaza sa o deschida fie in a doua jumatate a acestui an, fie in 2012. Si-a ales si galeria, o sala  din centrul Bucurestiului care are niste ferestre foarte mari. “Scenariul”  prevede ca in partea de sus a imenselor geamuri vor fi amplasate patru vitralii cu lucrari suprarealiste, iar sub ele un sir de 10-12 compozitii abstracte realizate in tehnica sticlei fuzionate. Pe unul din peretii interiori vor figura picturi de sevalet cu tematica de asemenea suprarealista, pe un altul portrete clasice, iar pe cel care a mai ramas, probabil peretele din fata ferestrelor, vor fi expuse picturi pe lemn. Acestea vor avea forme atipice, de discuri curbate sau de coveti si vor fi accesorizate  cu lanturi, inele,  piese provenite de la razboaiele de tesut arhaice etc. Nu vor lipsi obiectele decorative de sine statatoare alcatuite din lemn, sticla si ceramica.

Rezulta, fie si numai din aceasta simpla enumerare de subiecte, registre stilistice, tehnici si tipuri de lucrari, ca, atunci cand isi va primi vizitatorii,  atat de indelung si amanuntit gandita expozitie ce va sa fie (Doru Rotaru nu a mai expus de unul singur de vreo cativa ani buni) va putea vorbi de la sine despre un artist care a priceput la timp ca retragerea periodica, poate aparent inexplicabila in viziunea unora, de pe propriile aliniamente profesionale si estetice considerate certe, in favoarea frecventelor reinnoiri de sine, reprezinta singurul antidot eficient impotriva repetitiei sterile si plicticoase sau a clasicizarii premature, care poate  insemna, la randul ei, un “diagnostic” problematic din perspectiva  axiologica.