Prima amintire pe care o am despre conceptul de iubire mi-a venit destul de tarziu, pe la 13-14 ani. Era imediat dupa decembrie 89 si Televiziunea Romana transmitea un desen animat in serial, cu niste personaje japoneze foarte ciudate, poate precusoare ale pokemonilor, pe care astazi le-as considera probabil stupide si de neurmarit. Dar stiu japonezii ce stiu pentru ca imi amintesc ca nu ratam nici un episod. Copilul din mine era absolut fascinat de aventura acestor eroi caricaturizati in cautarea “celei mai mari comori de pe lume”. Si au cautat ceva. Episoadele erau difuzate cu frecventa zilnica – ce rasfat fata de sfertul de ora in care erau ciopartite lung metrajele Disney in Albumele Duminicale ale TVR-ului comunist din vremea lui Vornicu – iar intreg serialul s-a intins pe parcursul unui an intreg aproape. Sa fi fost asadar peste 300 de parti. Iar la final, dupa cazne si peripetii inimaginabile, au gasit. Era o cutie. Iar in cutie un inel rupt in trei bucati. Iar inelul reprezenta darul facut de personajul negativ din serial iubitei sale. Ea disparuse, nu-mi mai amintesc exact cum, dar pierderea dragostei insemnase pentru acel “malefic” momentul de trecere definitiva de “partea intunecata a Fortei”, cum ar spune fanii unui film cu adevarat faimos dar cu un mesaj similar mascat printre razboinici-clone si sabii laser. Iubirea era, asadar, cea mai mare comoara din lume. Cred ca atunci am ramas oarecum perplex pentru ca asteptasem febril muntii de aur ai lui Ali Baba sau sipetul cu galbeni al piratilor. Cum adica un inel fara valoare “de piata” era cea mai mare comoara? Nu intelegeam, dar am priceput cat sa-mi dau seama ca era vorba despre ceva adanc si misterios, de care abunda cartile dar despre care adultii din jurul meu nu se inghesuiau sa vorbeasca. Si nici n-am intrebat.

Ani mai tarziu, nu multi, odata cu cursurile de structuralism predate de Paul Miclau in facultate (vad ca m-a apucat un pic nostalgia studentiei de am inceput sa-mi pomenesc profesorii), am dorit sa aflu ce se afla dincolo de formulele de la antipozii celor mai multe basme. Ele incep cu “A fost odata ca niciodata” si se incheie, “Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus poveste’asa”. Dar nu intotdeauna. Multe se incheie “Si-au trait fericiti pana la adanci batraneti.” Dar de ce se incheie, asta e sfarsit? Tocmai cand devenea mai interesant! De ce ne axam pe lupta dobandirii dragostei si apoi trebuie sa esuam pe propria piele si sa recurgem la carti de self help care pretind ca livreaza retete infailibile de reparat relatii sau de pompat fericirea intr-un cuplu? Dar nu l-am intrebat nici atunci pe venerabilul profesor care parea iremediabil strabatut de nostalgii cu peisaje dominate de platanii din sudul Frantei si pasionat de structura sonetului, tot in limba lui Villon.

Apoi, si mai recent, mi-a fost dat sa constat ceva uimitor. Uimitor in sine si uimitor ca ramasesem atat de natang sa ma mai mir de informatia asta: tot discutand cu oameni in varsta, barbati si femei, i-am intrebat, curios sa aflu ce lectie majora te invata viata, care a fost cea mai importanta realizare a lor. Si erau oameni care ar fi avut cu ce sa se laude. Ei bine, fara exceptie, pe toti si pe toate i-am vazut cazand inapoi in timp si marturisind ca cel mai mult i-au marcat iubirile pe care au avut sansa sa le traiasca. Dragostea este rostul vietii, mi-au spus toti, cu cuvinte mai multe sau mai putine, mai mestesugite sau nu.

“Dar asta stiam si noi”, ar raspunde fariseic multi. Dar cati dintre noi au mai intai sansa de a iubi si de a fi iubiti si apoi rabdarea si intelepciunea sa creasca, da daruiasca si sa se mantuiasca prin iubire? Si nu ma refer la dragostea religioasa, ci la cea mai “populara” forma a sa, la clasica poveste dintre un barbat si o femeie. Pentru ca, dragii mei, iubirea nu se citeste, nu se invata ci se traieste, si abia atunci incepe adevarata calatorie.

Nu pot explica de ce in mintea mea, vederea acestei sculpturi din Muzeul de Arta Brooklyn a trezit asemenea ganduri si rememorari. Dar am stiut din prima clipa. Este piesa pe care am admirat-o cel mai mult timp. Cred ca i-am dat tarcoale si am privit-o mai bine de un sfert de ora. Cititi textul explicativ pentru a va lamuri in ce context a fost creata si ce pereche ii era initial destinata. A fost sa fie asezata recent langa oglinda creata de un artist contemporan in 2009.