Deunazi la o cafea cu niste colegi, unul dintre noi se minuna cat de repede simtim ca trece timpul. Sa fie varsta? Sa fie ceva cu timpul insusi a carui inima de cuart bate mai rapid din cine stie ce motive? Sa fie rezultatul unei complicate ecuatii a relativitatii? Se intampla ceva cu imuabilele legi ale fizicii?

Si mi-am amintit de cursul de comunicare din facultate al lui Mihai Dinu – salutari cordiale, domnule profesor! – un curs cu multe abateri enciclopedice de parca am fi mers pe firul unui mare fluviu, fluviul cunoasterii, de la varsare catre izvoarele tuturor apelor adunate in bazinul sau hidrografic. La una din acele ore, ne-a explicat cum, psihologic vorbind, un om caruia ii este dat sa traiasca 70 de ani sa zicem, se afla de fapt la mijlocul vietii pe la 19. Tot ce ni se intampla pana in pragul maturitatii echivaleaza cu valtorile prin care trecem jumatate de secol dupa aceea. Am riscat un atac de panica sau o depresie cronica cand am aflat ca jumatate din viata mi se dusese deja si ca, privind in urma, nu vedeam mare lucru. Apoi probabil am fost supt de vartejurile cotidianului si de proiectiile cetoase ale viitorului si am uitat…”Viata este ceea ce ni se intampla in timp ce noi ne facem planuri,” spune intr-un vers genial John Lennon.

Tema portretului a cochetat dintotdeauna cu ideea nemuririi, a statutului, a opririi timpului, a spaimei de moarte in ultima instanta. Inghetarea unei clipe, fericite eventual, si retrairea ei, a generat multe fantezii si multe pagini de literatura. Cred ca romanul perfect ar fi o maiastra combinatie intre Faust si Portretul lui Dorian Gray, cu conditia sa nu le stim pe cele doua separat.

Iar pana la aparitia fotografiei, a te putea imortaliza era apanajul celor bogati. Este un criteriu discutabil dar este un criteriu. Trebuia sa-ti permiti sa-ti poti admira “pedigree-ul” in vreme ce urcai treptele resedintei catre camerele private de la etaj. Discutia “in ce masura prosperitatea ne face si oameni mai buni” este una ingrozitor de complicata si oricum nu pentru acest articol. Dar asa cum istoria este scrisa de invingatori, tot asa, cativa privilegiati ne privesc sute de ani dupa moarte din tablouri suspendate pe simeze. Pentru faptul ca si noi ii privim pe ei, sunt nemuritori.

Ar mai fi de mentionat ca autoportretul este o subdiviziune consistenta a artei plastice. Ce il face pe un artist sa se includa intr-o compozitie sau sa fie compozitia insasi ramane de asemenea de cercetat. Ar putea fi vanitate, narcisism, orgoliu sau “cel mai la indemana model”, dupa cum imi explica un prieten pictor. (inca nu am terminat de citit “Eul detestabil” al lui Octavian Paler care trateaza foarte fin aceasta tema)

Va las sa urmariti selectia de portrete de doamne si domnite ale Muzeului de Arta din Brooklyn atragandu-va atentia ca textele care insotesc etichetele sunt relevante si foarte binevenite. Nu mai mentionez ca nu am vazut in nici un muzeu romanesc respectul acesta pentru vizitator, – care este un standard in muzeele occidentale – acela de a presupune fara condescendenta ca punand picturile in context si explicand cat de sumar o lucrare, au de castigat si privitorul si institutia. Ba uite ca am mentionat! Enjoy!