Articolul publicat azi in Romania Libera adreseaza un fenomen care ma preocupa si pe mine de mai multa vreme: au nevoie artistii de un atelier? Cine ar trebui sa li-l asigure? Si multe altele. Redau mai jos articolul cu pricina.

 *** Petru Lucaci – Presedintele UAP ***

O uniune de creaţie săracă nu poate asigura spaţiile de lucru pentru membrii săi
Ce se întâmplă cu atelierul unui artist după ce el moare?

de Manuela Golea (Romania Libera)

Artiştii din Bucureşti rămân fără ateliere. În fiecare an spaÅ£iile de creaÅ£ie se împuÅ£inează, iar bătălia pentru ele este de multe ori lipsită de demnitate.

În urmă cu câteva luni s-a stins din viaţă pictorul Ion Sălişteanu, la 81 de ani, fost preşedinte de onoare al UAP şi membru corespondent al Academiei Române. Maestrul a avut atelierul de creaÅ£ie situat în strada Ermil Pangratti, o adresă unde Uniunea Artiştilor Plastici (UAP) este proprietar, având aici câteva zeci de ateliere. De altfel aceste de ateliere fac parte din rarele posesiuni ale uniunii.

După dispariÅ£ia lui Ion Sălişteanu s-a iscat o problemă: cine va avea dreptul să-i preia atelierul? Acest aspect se judecă în urma unui concurs de către secÅ£ia de pictură, de care aparÅ£inea artistul. În această situaÅ£ie a avut câştig de cauză Sorin Ilfoveanu, 65 de ani, fost decan al Facultăţii de Arte Plastice şi fost rector al Universităţii NaÅ£ionale de Arte din Bucureşti. Probabil că nu ar fi avut niciodată şansa aceasta un artist mai tânăr. „Domnul Ilfoveanu avea atelierul în PiaÅ£a Amzei, însă clădirea de acolo se află în litigiu. Din această cauză suntem nevoiÅ£i să eliberăm atelierele. Oricum, ştiu că până la sfârşitul anului expiră contractele de închiriere pentru cele aproximativ 40 de ateliere din Amzei”, explică pentru România liberă Petru Lucaci, preşedintele UAP.

Însă nici măcar această rocadă nu se poate face uşor, pentru că atelierul maestrului Sălişteanu trebuie eliberat, iar familia nu are unde să ducă zecile de lucrări, majoritatea foarte mari, care au rămas în urma pictorului. „Atelierul domnului Sălişteanu este plin ochi de lucrări şi nu avem soluÅ£ii. Încercăm să eliberăm spaÅ£iul”, mai spune Petru Lucaci.

Lucaci: „Am cerut sprijin pe peste tot”

Dacă la începutul anilor ’90 în Bucureşti existau aproape 4.000 de ateliere, astăzi UAP, filiala Bucureşti, se poate bucura că mai are în posesie în jur de 250 de ateliere. Nimeni nu vede necesară găsirea unei soluÅ£ii pentru tinerii artişti care au nevoie de spaÅ£ii de creaÅ£ie, dar care, în majoritatea lor, „fie închiriază câte un apartament, fie lucrează acasă, prin sufragerie”, după cum spune preşedintele Uniunii.

Petru Lucaci vorbeşte cu frustrare despre o situaÅ£ie fără ieşire. UAP şi-a pierdut în urmă cu câÅ£iva ani sediul din strada Nicolae Iorga, revendicat şi câştigat în instanţă de moştenitori, staff-ul fiind nevoit să se mute în capătul oraşului, la sediul Combinatului Fondului Plastic, în spatele Casei Presei. Abia în acest an şefii uniunii au reuşit să amenajeze un birou lângă atelierele din strada Pangratti pentru a veni în sprijinul artiştilor care nu reuşeau să se deplaseze până la combinat. „Nimeni nu e sensibil la problemele noastre. Am cerut spaÅ£ii dezafectate inclusiv de la armată. Atelierul este locul de muncă al artistului. Ce fac cei care lucrează obiect, precum sculptorii şi sticlarii? Atelierul presupune şi spaÅ£iu de depozitare, artiştii lucrează pe stoc”, spune Lucaci.

Preşedintele UAP ar vrea să conducă o uniune puternică şi să se poată mândri cu atelierele şi galeriile deÅ£inute, care ar putea intra într-un circuit cultural al Bucureştiului, ca în alte capitale ale lumii. Singurele ateliere în proprietate sunt cele din Pangratii şi din strada Eforie, restul sunt sau au fost ale Primăriei Capitalei. „Pe cele din strada Doamnei le-am pierdut pentru că era un spaÅ£iu al Patriarhiei Române pe care l-a cerut înapoi. Le-am pierdut şi pe cele din curtea Universităţii de Arte care erau ale şcolii, dar şi pe cele din strada Iulia Haşdeu, spaÅ£ii ale Ministerului Culturii pe care le-a luat înapoi pentru nevoile lor. Multe alte clădiri sau spaÅ£ii s-au pierdut fiind revendicate de moştenitori. Am discutat şi am depus petiÅ£ii pe peste tot. Am cerut sprijin de la Primărie, de la Ministerul Apărării, de la Ministerul Culturii, am pus problema în discuÅ£ie pe peste tot, inclusiv la premierul Boc şi la Comisiile de Cultură din Parlament. Mai grav este că primarul Oprescu ne trimite din când în când notificări să eliberăm spaÅ£iile primăriei”, descrie situaÅ£ia Petru Lucaci.

Modelul francez

„Nimeni nu ne-a răspuns. Artiştii fac parte din singura categorie socială care îşi plăteşte locul de muncă, iar producÅ£ia de artă este costisitoare. Statul nu are o politică de achiziÅ£ie. Galeriile de artă sunt ale primăriei, nici măcar un contract de comodat nu vor să încheiem. Astfel că fiecare artist care expune trebuie să plătească şi sala pe lângă costurile aferente. Nimeni nu se gândeşte la noi, la nici un nivel”, continuă preşedintele UAP.

Tot el a explicat cum este modelul francez: „Dacă merg ca artist la Paris primesc un atelier. Sau dacă se ridică un bloc de 10 etaje constructorul este obligat ca ultimul etaj să aibă destinaÅ£ie culturală. 1% din orice fel de investiÅ£ii se virează în obiective culturale. SpaÅ£iile acestea intră în circuit cultural şi astfel reuşesc să susÅ£ină cultura contemporană. La noi nici tabere de creaÅ£ie nu se mai pot observa deşi majoritatea de până acum au devenit parcuri naÅ£ionale. La Medgidia, Muzeul de Artă, singurul obiectv turistic existent, s-a închis. Opera artiştilor contemporani este înghesuită pe unde se poate şi nu intră în circuit”.

Unde merg, când merg, lucrările lui BiÅ£an şi ale lui Nicodim

Achiziţii nu se fac, pentru că nu sunt bani. Nu sunt strategii pe termen lung pentru promovarea artei contemporane, spre deosebire de Franţa care are Fonduri naţionale şi regionale dedicate artei contemporane.

Mihai Oroveanu, directorul Muzeului NaÅ£ional de Artă Contemporană (MNAC), încă se află în căutarea de depozite pentru patrimoniul pe care-l păstra în sediul Teatrului NaÅ£ional din Bucureşti, nevoit să-l elibereze după ce au început lucrările de renovare. „Este trist ce se întâmplă. Am primit un loc în strada Moşilor, un fost depozit de carte care necesită reparaÅ£ii, igienizare. Dar cred că pereÅ£ii ăia n-au mai fost zugrăviÅ£i de 40, chiar 50 de ani. Arată ca dracu’ şi nu sunt bani”, ne-a declarat Mihai Oroveanu. MNAC avea în program nişte depozite chiar în curtea Parlamentului României, însă s-au dus pe apa sâmbetei.

„Era vorba despre nişte depozite subterane, cu accesul prin curte. A căzut tot proiectul pentru că s-a constatat că avem nevoie de parc pentru Biserica Neamului. Am ajuns să refuzăm expoziÅ£ii. E patetic. Arta nu e o prioritate în acest moment de criză. În ceea ce priveşte arta vie, statul nu a mai intervenit de ani de zile, nu mai face achiziÅ£ii. Se închid muzeele cu colecÅ£ii, cum este colecÅ£ia Jalea de la ConstanÅ£a, sau donaÅ£ia Medrea împrăştiată prin sălile Senatului. În schimb facem mii de biserici, semeÅ£e de peste 70 metri înălÅ£ime, în loc să le restaurăm pe cele existente”, mai spune directorul MNAC.

Sunt interesante si comentariile la acest articol. Vi le arat aici pe cale postate pana la scrierea acestui articol. Daca vreti sa cititi articolul pe pagina RL, aici aveti link-ul.

adevar pe jumatate 23:06 | 24 August

safta

multe dintre cele afirmate in articol sunt adevaruri ce nu pot fi contestate. In romania de mai bine de 20 de ani nimeni nu pare interesat de soarta plasticienilor. In capitala situatia este de-a dreptul dramatica in privinta spatiilor destinate creatiei.Aici orice spatiu central este vanat pentru satisfacerea intereselor mai mult sau mai putin obscure. Dincolo de atitudinea uneori ostila a autoritatilor se mai afla ceva si anume un prost management al celor care au condus aceasta breasla dupa 89. Combinatul fondului plastic era o adevarata fabrica in 90 si cu ce se realiza acolo s-ar fi putut face si export (sticlarie vitralii feronerie sau turnatorie metal). Nu a fost sa fie. Indiferenta si interese meschine (de vazut conducerile uap din anii 90) au distrus ceea ce ar fi putut fi o sursa importanta de venit pentru artistii plastici. Daca ar fi existat destula pricepere fondurile existente in 90 nu ar fi fost folosite in bataie de joc de catre chiar sefii uap de la acea vreme ci s-ar fi cumparat niste spatii terenuri care sa fie in proprietatea celor care fac creatie. Interventia domnului lucaci este tardiva desi probabil bine intentionata in conditiile in care ultima preocupare a societatii romanesti este soarta artei.

De ce ar face exceptie Primaria? 08:30 | 25 August

Mitica

De ce Sorin Oprescu si Primaria Generala ar face exceptie?Toate institutiile,inclusiv BOR(care nu e saraca) si-au cerut spatiile inapoi!Totusi,Primaria Generala nu e institutie caritabila!Si apoi,anumiti artisti plastici cer cateva mii de euro pe un tablou!Asa ca,nu tine vaicareala asta!

Putina organizare! 10:20 | 25 August

Titi

Putina organizare nu strica la UAP!Ar trebui sa fie organizati precum avocatii:sa ceara spatiu de la autoritati,sa-si construiasca propriile ateliere.Nu sunt toti saraci,asa cum vor sa ne faca sa credem!BOR le-a luat spatiile,Ministerul Culturii a procedat la fel!Toti vor de la Sorin Oprescu si de la Primaria Generala!

Adaug si comentariile a doi tineri artisti plastici, postate pe contul meu de Facebook:

Alex Balan: “Nimeni nu intelege cate eforturi face un artist pentru a nu muri de foame! Multi dintre noi acceptam lucrari de mizerie pentru a putea supravietui, multi dintre noi ne pierdem in supravietuire pentru ca nu ni se da nici o sansa la viata, la cuvant, la lucru! Avem colegi buni , cunoscuti , care lucreaza in bucatarii sau subsoluri insalubre, avem colegi foarte buni care nu au cu ce sa isi cumpere materiale de lucru, avem multi colegi care au cu ce dar nu au nimic in ei! Nimeni nu intelege , desi ne mandrim cu arta facuta de romani, ca un artist comunica prin ceea ce face si traieste doar atunci cand face arta si un factor important in acest proces este un spatiu in care sa lucreze, un spatiu decent in care sa expuna, si o sansa la VIATA! Noua ni se refuza sansa de a exista! Noi suntem aia care din toate timpurile ne-am luptat sa existam, desi toata istoria omenirii se bazeaza pe arta! Nu stiu care sunt sansele ca cei care se bucura de un tablou sau de o sculptura sa se intrebe daca cel care a facut-o TRAIESTE, intr-un fel in care sa i se permita sa lucreze in continuare!”

Petre Emanuel Ghergu: “Cred că stiu cum este să suferi – în toate sensurile – pentru a face artă. Să ti se închidă usile, să ti se spună că nu esti bun – chiar dacă dovedesti contrariul – si totusi să te încăpătânezi să crezi că o viată fără artă e pur si simplu un cosmar. Arta este ca aerul si apa pentru toti cei care stiu să-i asculte muzica!”