Tudor Octavian

Arta unei tari se defineste si prin ce nu obisnuieste, prin ce-i lipseste. Se poate scrie o istorie a locurilor goale din creatia artistica romaneasca. Istoriile de toate naturile contin “pete albe”. Pentru unele perioade nu exista atestari, dovezi materiale ale legendelor din memoria colectiva. Ca si cum oamenii care au trait in aceste perioade albe n-au vrut sa se stie c-au existat.

Din muzeele de arta romaneasca lipsesc nu numai toate categoriile de tablouri si de obiecte de arta, care au facut, pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, materia de referinta a istoriei spirituale din Vestul si Centrul Europei, dar si multe din creatiile “pe genuri” ale marii arte continentale de la 1850 incoace. Societatea din voivodate si principate nu avea pana in 1850 preocuparile artistice ale lumilor din vest, iar dupa 1850 noua Romanie nu a recuperat din ramanerile in urma, ori mai bine zis din ramanerile in izolare, decat acele preocupari artistice care nu impuneau angajamente contractuale majore, de durata si cu munci din cele mai complexe.

Din muzeele de arta romaneasca lipsesc sau sunt rare si nesemnificative ca fenomen, portretele individuale, iar cele de grup pot fi numarate pe degetele unei maini. Lipsesc tablourile de mari  dimensiuni, nu importa cu ce tematica. Lipsesc compozitiile ambitioase, de tipul celor care au marcat toate istorile artelor de dincolo de Transilvania. Lipsesc scenele “de gen” si “portretul de aparat si monden”, atat de populare in veacul al XIX-lea european. Ce nu avem e mult mai mult decat ce avem.

Avem insa un exces de superlative la tot ce avem si un deficit de argumente la aceste superlative. Excesul de superlative pare motivat de calitatea productiei unor “mici maestri” ai artei moderne, cu observatia ca noua ne pare o impietate, daca nu si o dovada de neromanism, daca ii numim pe “marii nostri pictori” cu formula europeana in uz de “mici maestri”. Li s-a zis “mici maestri” pictorilor din Europa secolului al XVII-lea, care se limitau la o tematica mica, domestica, populara. Care nu aveau preocuparile unui Rubens. Vermeer, de exemplu, era un mic maestru.

Un francez – Gerald Schurr – a lucrat de o viata la un “Dictionar al micilor maestri europeni” de la 1800 la 1920. Aparut de-a lungul timpului in mai multe editii si formule, acest Dictionar totalizator a cunoscut, in ultimii ani, o editie monumentala, la pretul de 250 de euro si, imediat, ca urmare a interesului largit pentru subiect, o editie de format mai mic, cu acelasi cuprins, adica 4.000 de fise cu nume si reproduceri dupa opere ale micilor maestri. In Dictionarul lui Schurr sunt citati, la modul foarte onorant, in “pata alba” care a fost pana nu demult arta moderna romaneasca pe harta artei veacului in Europa, si pictorii Grigorescu, Andreescu, Aman, Pallady, Iser, Luchian si Tonitza. E tot un fapt de integrare in UE, chiar daca e socotita tot “in Europa” si pictura rusa de factura continentala. Integrarea se face prin directia in care privesti ca artist: spre Est sau spre Vest, in timpul prezent sau doar spre trecut. Acest Dictionar ar fi normal sa fie tradus si la noi, pentru ca integrarile, daca nu sunt cu reciprocitate, se cheama ospetie.