Venere si Madonă – de Mihai Eminescu

Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Brat molatic ca gândirea unui împărat poet,

Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,

A femeiei, ce si astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Suflet îmbătat de raze si d-eterne primăveri,

Te-a văzut si-a visat raiul cugrădini îmbălsămate,

Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Si-a creat pe pânză goală pe Madona dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,

Fată pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie,

Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,

Si-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,

Când in viata pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fata ta pală de o bolnavă betie,

Buza ta învinetită de-al coruptiei muscat,

Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie

Si paloare-i tale raza inocentei ei i-am dat.

Ti-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,

Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,

Din ochirile-ti murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismetit din visuri sece,

Fruntea mea este trezită de al buzei tale-nghet

Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece

Mă învată cum asupră-ti eu să caut cu dispret!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nselăciune

De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,

O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,

Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezeie,

Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,

Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,

Cu inima stearpă, rece si cu suflet de venin!

*

Plângi, copilă? — C-o privire umedă si rugătoare

Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?

La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea

Si sărut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.

Sterge-ti ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă si nedreaptă, fără razem, fără fond.

Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântă prin iubire,

Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.

(1870, 15 aprilie)