Este tare frustrant sa tot aud povesti despre oameni care au platit pentru principiile lor. Ion Lucian Murnu este un astfel de exemplu, de artist care a fost presat si poate chiar strivit de inabilitatile sale biografice in a se conforma mediocritatii contemporanilor sai. Si fara a face din asta ceva neaparat pompos, as spune ca Murnu a reusit totusi sa traiasca pana la capat in lumea sa spirituala si fara a face vreun compromis administrativ sa-i zicem. Daca i-ati rasfoi biografia oficiala, deci superficiala, ati afla ca a fost un profesor de succes si ca opera sa a insemnat o semnificativa si interesanta punte intre traditional si modernitate, dar cu amandoi pilonii foarte bine fixati in ambele maluri. Si iti creste inima si mai tare cand vezi ca la un eveniment menit sa-i marcheze anul-centenar al nasterii, la reuniune vin – in persoana sau reprezentati numai de propriile lor creatii – plasticieni precum Silvia Radu, Elena Hariga, Dinu Radulescu, Vasile Gorduz, Liviu Russu, George Apostu si Viktor Roman. Insa de aceasta data am ales sa nu ma opresc la aparente si am sapat un pic mai mult. Am sa redau intr-un alt articol vorbele lui Mihai Plamadeala care au aparut in noiembrie anul trecut in Observatorul Cultural. Aici am sa descriu cat pot de bine contextul ciobit in care are loc expozitia de la galeria Orizont care a avut ieri vernisajul. Pentru ca, asa cum parca ne spune si fotografia urmatoare, orice chip este acoperit de cel putin o masca….

Incep cu o chestiune formala, organizatorica: Galeria Orizont, sau mai bine zis cea a mai ramas din ea in circuitul expozitional al Uniunii Artistilor Plastici, parea un spatiu stingher si inadecvat pentru ceea ce macar oamenii care se adunaseara acolo considerau un eveniment cultural. Iar pe afisul expozitiei am putut vedea clar sigla UAP. Cu toate acestea, nici o lucrare nu era etichetata, o tanara reprezentanta a UAP a venit la mine cu rugamintea sa impartasesc fotografiile de la vernisaj (ceea ce am declinat) iar doua dintre lucrari, cele ale lui Apostu si Roman nu erau prezente pe simeze. De ce aceasta improvizatie? De ce aceasta foarte proasta organizare?

Printr-un firesc de notorietate in lumea artistica dar necunoscut pentru dvs, cititori mai putin plonjati in catacombele relationale ale plasticii contemporane romanesti, evenimentul a fost deschis de dna Doina Mandru iar principal vorbitor a fost dl. Dan Haulica. Dna. Mandru este directoarea Centrului Cultural Palatele Brancovenesti, o functie extrem de importanta in lumea de suport a artei si probabil locul in care si-a dat ce a avut mai bun in cariera pana acum. Pentru examenul de absolvire al sectiei de Istorie a Artei de la Institutului ‘Nicolae Grigorescu”, cum se numea pe atunci, dna Mandru si-a ales ca tema un sculptor contemporan, Ion Lucian Murnu. A devenit astfel autoarea primei monografii Ion Lucian Murnu, inca din timpul vietii artistului. S-a apropiat mult de familie, a ramas in intimimitatea ei si i-a oferit sprijin vaduvei Murnu, dupa ce sculptorul s-a stins in 1984. In consecinta, dna Doina Mandru a devenit unica mostenitoare a familiei Murnu care nu avusese nici un fel de urmasi. Mosteneste si casa Murnu din bdul Averescu nr.40 si evident, o mare parte din opera artistului. Iata explicatia fireasca pentru care dna Mandru se considera – si probabil ca si este – obligata moral cel putin sa ingrijeasca memoria lui Ion Lucian Murnu. Anul trecut in toamna, la marcarea propriu zisa a centenarului, a organizat o serie de evenimente in care a inclus si Centrul Cultural Mogosoaia si casa Murnu, pe care a deschis-o vizitatorilor. Ca fapt divers, umbla mai multe variante despre prosperitatea familiei de aromani Murnu. Unii spun ca familia era instarita de generatii, dar altii sustin ca tatal lui Ion Lucian, un “obisnuit” grafician si caricaturist, Ary Murnu, ar fi castigat casa cu pricina la loterie, inainte de al doilea razboi mondial…

*** Acesta este afisul dedicat seriei de evenimente chiar din noiembrie anul trecut. Murnu s-a nascut pe 15 noiembrie 1910, deci centenarul sau s-a implinit toamna trecuta ***

 

Prezenta dlui Haulica in postura de vorbitor este si ea una fireasca. Este cunoscut faptul ca a avut o influenta hotaratoare asupra mai multor elevi ai lui Murnu, Apostu, Gorduz si Silvia Radu fiind sigur pe lista. S-a creat de altfel si un cerc relativ inchis – dupa criterii de varsta, biografice si de afinitati estetice – pe care dl. Haulica il protejeaza si il promoveaza cu predilectie.

Am pacatuit pana in acest punct vorbind absolut deloc despre Ion Lucian Murnu. Asa se intampla si la un priveghi daca vreti, cel intins pe masa este arareori subiectul principal de discutie. Aceasta lume este a celor vii si din aceasta perspectiva incerc sa conturez opera lui Murnu si influentele sale asupra celor care s-au lasat atinsi de el. Imaginati-va termenul de “plezirist”. Apoi plasati-va cat mai departe de el. In acel punct diametral il veti gasi pe Ion Lucian Murnu. Un om de profunda si temeinica pregatire culturala, cu autentice credinte religioase si dezgustat chiar de frivolitatile din jurul sau, in care lumea artistica abunda. Acolo unde confrati vedeau o cale relativ usoara de a castiga bani si de a-si alimenta placeri trupesti, Murnu vedea un drum aspru, aproape ascetic, de exprimare si elevare spirituala. Aceasta disonanta cu restul lumii l-a tinut cumva si departe de masa cea incarcata a “nomenclaturii” administrative din facultate si UAP. A fost oarecum tolerat in pozitia de secretar al catedrei de sculptura numai pentru ca era totusi nevoie de un om responsabil si cu suficienta limpezime pentru a elabora o programa si pentru a tine o ordine administrativa la catedra. Dar titulari au fost mereu altii: Baraschi, Caragea etc. Se spune ca in ultimul an inaintea iesirii la pensie, a fost “indemnat” sa nu mai calce pe la facultate. Sa stea acasa si salariul ii va veni la timp. Devenise o oglinda prea sincera pentru boemia din jurul sau, era prea taios si prea putin – sau deloc – dispus compromisurilor si dialogurilor “usurele”. Incomoda.

*** Masca (1948) ***

 

Dinu Radulescu si Elena Hariga, reuniti de amintirea si respectul pentru fostul lor profesor. Lucrarea de ma jos, din seria Cavalerilor, apartine lui Dinu Radulescu. Urmatoarea este a Elenai Hariga. Elevii invitati la aceasta expozitie au fost rugati sa aduca cate o lucrare. Din pacate, in ziua vernisajului, nu ajunsesera de la anumiti colectionari lucrarile lui George Apostu si Viktor Roman. 

Dinu Radulescu isi aminteste astfel de profesorul sau: “Relatia noastra s-a legat mai ales dupa terminarea facultatii. Ne-am reintalnit intamplator, apoi ne-am cautat compania. Gasisem un om cu care puteam vorbi despre arta iar el descoperise un tanar care stia sa asculte. Eram incantat si chinuit in acelasi timp de relatarile lui despre expozitiile, muzeele si monumentele Europei occidentale pe care eu nici nu visam sa le vad pe atunci. In anumite privinte el este cel care mi-a deschis ochii. Nu asupra elementelor plastice propriu zise ci asupra faptului ca arta trebuie sa exprime cea mai inalta forma a spiritului uman.

Ii aratam schitele mele si intr-o zi mi-a spus: ‘In sfarsit, m-am linistit. Vad ca nu sunt toate perfecte!’…

El n-a avut atelier aprope toata viata. Abia dupa 60 de ani, cu economiile de-o viata si datorita sotiei sale, a construit un cochet atelier in spatele Manastirii Casin. Acolo l-am ajutat de cate ori cu cateva lucrari. Imi aduc aminte de una, era un bust al lui Andrei Saguna, probabil ca este asezat pe undeva prin Brasov,” povesteste Dinu Radulescu

Lucrarea Elenei Hariga:

Aceasat este una din “pasarile” lui Vasile Gorduz, aduse evident la expozitie de vaduva sa, Silvia Radu, carea ii apartine portretul din gips pictat.

Silvia Radu si lucrarea sa. Dintr-un interviu pentru publicatia online Crestin ortodox, redau un citat in care dna Radu isi rememoreaza anii de formare plastica: “Ne-a ajutat Dumnezeu sa avem modele printre noi, oameni minunati. Unul a fost profesorul nostru de facul­tate, Ion Lucian Murnu. Murnu era un om foarte credincios, aroman. Familia lui era foarte bogata si toata averea lor o dadusera pentru romanism. Visau Romania Mare.

Imi amintesc de sculptorul Gheorghe Apostu, impreuna am fost elevii lui Murnu. El are un ciclu “Tata si fiu” – o idee ortodoxa suta la suta, o minune! Anghel face “Rugaciunea” lui in plin comunism. Femeia sculptata ri­dicase mana a cruce, iar Anghel spunea ca este o torcatoare. Este lucrarea pen­tru care i-a pozat doamna Zoe – Maica Benedicta. Nu putea sa o numeasca atunci “Rugaciune” si spunea ca este “Torcatoarea”.

Eram niste oameni foarte uniti, ne iubeam spiritual, ne apreciam, ne sti­mam, ne bucuram unii de altii. A fost un moment extraordinar, ca o minune. Apostu era un om minunat, de o mare generozitate, ca si Gorduz, de altfel. Oamenii acestia foarte dotati de Dumnezeu au o generozitate deosebi­ta, un fel de a se comporta cu oamenii nemaipomenit. Au un fel de jena pen­tru cate le-a dat Dumnezeu, si atunci imprastie si ei in jurul lor numai dra­goste si bunavointa. N-au niciun fel de invidie, de rautate.“

*** Orfeu (1940) bronz ***

Arta lui Ion Lucian Murnu este una uscata, aspra, aproape scheletica. Total nesatisfacatoare pentru cei care asteapta carnalitate de la sculptura si suavitate calda de la pictura. “La mine acasa arde focul sacru!” spunea Murnu si credea in acest lucru. Era un om format de lecturi filosofice, de mesajele scrierilor marilor mistici, de o credinta ca un torent de nedeviat. Pentru Murnu arta era un sacerdotiu iar el un dogmatic si fanatic fidel. A transmis asta si celor pe care i-a influentat si operei pe care ne-a lasat-o. Iar din acest punct de vedere, expozitia de la orizont, acolo unde Murnu debuta cu o prima mare “personala” in 1966, isi indeplineste perfect misiunea. Si printr-o frumoasa coincidenta, evenimentul este suspendat intre cele doua sarbatori ale Sfintei Marii.

*** Flora (1970) bronz ***

*** Orfeu inspirat (1946) bronz ***

*** Glorie eroilor (1958) bronz ***

 

*** Tors (1980) bronz ***  

 *** Inteleptul (1980) piatra *** 

*** Tors (1940) gips patinat ***

Inchei acest prim articol cu aceasta fotografie in care “ma ascund” dupa una dintre mastile create de Murnu pe care a intitulat-o “Justitia”. I-am imprumutat eu ochii mei acestei intransigente fapturi care ne promite echidistanta si corecta imparteala a dreptatii…

Urmatorul articol este dedicat picturii lui Ion Lucian Murnu.