Galeria Orizont

vernisaj – sambata 13 august, orele 18

cuvant de deschidere Dan Haulica, presedinte de onoare al Asociatiei internationale a criticilor de arta

Cel mai daruit profesor de sculptura pe care l-a avut scoala romaneasca, Ion Lucian Murnu (1910-1984) s-a nascut la Bucuresti, ca fiu al graficianului Ary Murnu, al carui frate, George Murnu, era un reputat elenist (traducator al integralei Homer in limba romana) poet, arheolog, profesor de istoria artei. 

Ion Lucian a studiat la Bucuresti, la Scoala de belle arte (1930-1936) disciplinele desen (ghidat de Camil Ressu) si sculptura (cu Oscar Han, discipol, la randul lui, al lui Antoine Bourdelle). Ca tanar sculptor, l-a pretuit pe Mac Constantinescu, sculptor modern, in opera caruia clasicul este receptat ca o sursa de infinite glosse formale in spirit decorativ.

Artistul s-a format, asadar, intr-o atmosfera in care modernitatea insemna inca un profund respect pentru valorile perene ale artei antice. Sederea sa la Roma, (oct.1938-iun.1940) aprofundeaza o larga cunoastere anterioara, adaugandu-i, pe langa experienta directa a artei antice, medievale si renascentiste, descoperirea etruscilor. Arhaismul greco-latin a devenit pentru Murnu, ca si pentru congenerii sai italieni Marino Marini si Giaccomo Manzu, corifei ai scolii romane, filonul unei perene modernitati, al unui etern, dar acut actual umanism. 

Asumata in profunzime, cu acea luciditate fervida care-l va caracteriza pina la sfarsitul vietii, optiunea sa plastica pentru arhaism si umanism, infaptuita la Roma, i-a tutelat auroral intreaga opera in mod fertil, tinandu-l departe si de imperativele si conjuncturalele comenzi politice ca si de experimente formale nascute din experiente straine formatiei sale spirituale. Acest fapt nu a insemnat insa, pentru Murnu, o ancorare placida intr-o formula plastica fixata, ci mentinerea in orizontul fertil al perenitatii si atunci cand, sub amenintarile comunismului, etosul operei s-a schimbat radical, devenind, din senin-meditativ, de expresie clasicizanta, unul dramatic, ascetic, de tip expresionist, proclamand ultimativ si, plastic riguros, autoritatea spiritului asupra lumii, a legilor eterne, implacabile si eliberatoare, asupra imediatului constrangator. 

Astfel, dinspre antic, sculptorul Murnu evolueaza pe o traiectorie Bourdelle, apoi, asemeni lui Giacometti, spre valorile expresivitatii plastice ale spatiului si formei, investite de el nu cu forte exterior devoratoare, ci interior revelatoare, expresii ale actiunii spiritului asupra trupului. Asceza formala manifesta in sculptura sa din anii ’60, in total contratimp cu arta romaneasca oficiala a vremii, dar si cu formele plastice ale artei abstracte practicate in Europa vremii, exprima distanta autorului fata de tot ceea ce, contingent, l-ar fi putut constrange, afirmand cu rigoare spiritualul pana la evadarea din teritoriul sculpturii, in care volumele se efilasera prin consumptie interioara, in cel al picturii. Si aici, spiritualitatea impune asceza plastica, simplificand planurile fara a le elimina, ci reducandu-le dupa formula bizantina.

Ca si in fresca bizantina, in spatele formularilor plastice invecinate celei mai bune picturi metafizice a vremii (de Chirico, Magritte), clameaza misterul unui mesaj ascuns, accesibil doar initiatilor. 

Sunt aici ecouri ale lecturilor sale biblice si platoniene, ale sf. Augustin si ale lui Plotin (din Eneade), cum si a operei dantesti, cunoscute pana la majore asumari. Ades, artistul isi repeta, chiar si in fericita epoca romana, resemnat si insingurat: “Non raggiona di loro, ma guarda e passa”. A fost deviza sa si pentru anii de insingurare si izolare ai comunismului.

 

In timpul vietii, desi a avut doar doua expozitii personale la Bucuresti si alte doua in Germania si la Roma (1967, galeria Felucca), a cunoscut un mare succes in presa italiana si in randul publicului. Doua premii au marcat in Italia singulara sa pictura.   

 

Dupa 1990 artistului i se consacra mai multe expozitii la Bucuresti, Constanta, Galati si la Roma, in care desenele sale expresioniste, alaturi de picturile metafizice si ultimele sculpturi, multe intrate in patrimoniul si expunerile pemanente ale muzeelor romanesti, au constituit revelatia unei suferinte interioare cu totul singulare in arta romaneasca postbelica. Tot atunci este publicat si jurnalul sau de idei, “Idee si mestesug”, un  document unic despre rezistenta prin spirit si cultura afirmata de maestru in toata activitatatea sa de patru decenii la catedra de sculptura de la Academia de arte bucuresteana. 

 

Figurativ si umanist atunci cand arta oficiala capatase libertatea exprimarilor abstracte, metafizic, pe cand pictura romaneasca practica formulele postimpresionismului sau ale sintezelor postcubiste, Murnu a fost permanent in contratimp cu vremea sa, avand insa mereu convingerea ca singuratatea sa este a unui precursor si deloc a unui epigon. 

 

Ceea ce cursul ulterior al artei romanesti, prin revenirea studentilor sai la figurativ in cadrele unui umanism modern, a demonstrat-o. Amintim aici o valoroasa pleiada care-i numara pe: George Apostu, Vasile Gorduz, Ion Condiescu, Elena Hariga, Silvia Radu, Viktor Roman, Dinu Radulescu, Liviu Russu. Astazi, cei mai multi dintre studentii lui Murnu expun alaturi de maestru o lucrare la galeria Orizont, omagiu adus lectiei de inalta cultura si umanism a celui mai pretuit dintre profesorii care au slujit catedra de sculptura de la Academia bucuresteana.

  

Doina Mandru