Corneliu Ostahie     Literatorul, nr. 138-139, noiembrie-decembrie 2010

De o vreme incoace, in luna octombrie a fiecarui an, Mihai Potcoava isi rezerva simezele galeriei bucurestene “Irecson” pentru  a deschide cate o noua “personala” de pictura.  Este un obicei la originea caruia poate sta fie faptul ca artistul socoteste locul respectiv ca fiind foarte potrivit cu atmosfera lucrarilor sale, fie conlucrarea convenabila cu gazdele, fie un mod subtil de a-si obisnui publicul cu o anumita maniera de expunere (si implicit cu o anumita lumina) care, prin constanta si repetare, asigura panzelor semnate de el o sansa in plus de a se fixa in memoria acestuia.

Oricare ar fi insa adevaratul motiv, important de mentionat ramane succesul tuturor vernisajelor de pana acum ale expozitiilor de la amintita sala (dar nu numai de acolo) ale lui  Mihai Potcoava, vernisaje la care au participat, printre altii, pictori de cele mai diverse orientari, semn ca arta sa a trezit interesul confratilor, dar nu neaparat si invidia rautacioasa a unora dintre ei.  De fapt, nici nu s-ar fi putut sa se intample altfel, de vreme ce artistul a fost si a ramas un figurativ convins,  temeinic asezat si permanent autoperfectibil caruia ii repugna  ideea oricarei incercari de a se aventura in teritorii necunoscute ori de a impartasi experiente straine de modul sau de a fi,  riscand iesiri necontrolate din sfera propriei sensibilitati.

Nabist si nu prea

In contrast cu un astfel de profil linistit si oarecum conservator, s-a afirmat despre pictura lui Mihai Potcoava ca ar fi profund marcata de estetica gruparii “Nabis”, grupare  reformatoare aparuta la sfarsitul secolului al XIX-lea din care faceau parte  Paul Serusier, Maurice Denice, Pierre Bonnard, Felix Vallotton si Edouard Vuillard. Mari admiratori ai lui Gauguin, nabistii erau influentati in egala masura de simbolism si de grafismul de tip japonez, iar procedeele prin intermediul carora intentionau sa-si impuna originalitatea constau in simplificarea formelor, folosirea culorilor saturate, absenta oricarui model si nu in ultimul rand suprimarea perspectivei, a efectului optic de profunzime, toate acestea prefatand intr-un fel sau altul aparitia fovismului, a cubismului si a artei abstracte.

Este greu de spus cate dintre elementele  de baza ale limbajului plastic al nabistilor si cate dintre strategiile lor privind compunerea imaginii pot fi identificate in tablourile pictate de Mihai Potcoava. Ma tem ca nu vom gasi la el nici  apetenta deosebita pentru simplificarea formelor, nici utilizarea cu precadere a culorilor pure si nici recurgerea constanta la tentele uniforme, fara vreo diferenta de ton. Nici in ceea ce priveste absenta modelului, lucrurile nu stau altfel. In timp ce nabistii considerau ca sensul artei picturale nu este acela de a reprezenta realitatea, care isi pierde astfel functia de model, Mihai Potcoava lucreaza exclusiv dupa model, aspect esential valabil nu doar in cazul portretelor, ci si al peisajelor sau naturilor statice. Si totusi, apropierea de nabism nu poate fi negata in intregime, cu precizarea ca ea se produce in mod mediat, elementul comun fiind pretuirea manifestata neconditionat fata de arta lui Paul Gauguin.

Din aceasta perspectiva, vom intalni intr-adevar in pictura lui Mihai Potcoava o serie de artificii tehnice si chiar o anumita viziune asupra ansamblului imaginii plastice care provin de la Gauguin si de la asa-numitii “pictori de la Pont-Aven” reuniti in jurul lui. Este vorba mai ales de eliminarea detaliilor considerate inutile, a arborescentelor pe care lucrul dupa model tinde sa-l introduca in structura expresiei descriptive, precum  si de compensarea “amputarilor” de acest fel printr-un efort continuu de esentializare a ceea ce obiectele sau privelistea reprezentate transmit catre privitor. O usoara aplatizare a imaginii,  folosirea, mai degraba parcimonioasa in cazul sau, a culorilor saturate, obisnuite fiind tentele rupte, amintesc de o lectie artistica bine insusita, dar si interpretata intr-un registru stilistic propriu.

Trebuie adaugat si ca observatiile de mai sus sunt valabile, luate impreuna, doar in cazul peisajelor, al unor naturi statice si al unor compozitii cu flori. In ceea ce priveste portretele si nudurile, accentele cad de regula pe reprezentarea sugestiva a modelelor, a expresiilor lor faciale si a semnificatiilor atitudinale, fara ca acest lucru sa necesite apelul la un stil paralel, pictorul avand fara doar si poate suficienta experienta si destula pricepere pentru a reusi sa trateze o tematica variata si complexa intr-o maniera cat se poate de unitara.

Improvizand ca un jazzman

Scopul articolului de fata consta insa nu in a demonstra ce nu este pictura lui Mihai Potcoava, ci in a scoate la lumina latura originala a acesteia, accentele personale care o individualizeaza dincolo de orice influenta si care o fac atat de placuta ochiului.  Astfel reevaluate lucrurile, s-ar parea ca lunga paranteza de mai sus nu si-ar mai avea rostul. Ea se justifica totusi prin aceea ca aduce in discutie o data in plus usurinta cu care comentatorul creatiei unui artist plastic (comentatorul generic, nu vorbesc neaparat despre unul anume, pentru ca nimeni nu este ferit de acest risc) se poate rataci in hatisul aparentelor atunci cand tine neaparat s-o aseze matematic  in dimensiunile procustiene ale unui curent sau altul.

Sigur, lui Mihai Potcoava ii plac Gauguin si Bonnard, dar in egala masura ii plac si Lucian Grigorescu, Francisc Sirato, Nicolae Grigorescu sau Eustatiu Stoenescu. Admiratia sa pentru toti acesti artisti si pentru inca multi altii nu devine insa impovaratoare, in sensul necesitatii raportarii comparative a propriului demers creator la operele lor. Lucrand dupa model, dupa o realitate mereu schimbatoare, Mihai Potcoava stie prea bine ca un tablou ce promite sa devina reusit trebuie sa inceapa cu identificarea in datul vizual fluid si instabil a acelei imagini cu rol de matrice, de albie in care urmeaza sa se adune, sa se decanteze si sa straluceasca in final atat talentul pictorului, cat si abilitatea lui de a folosi fara ostentatie si fara scapari involuntare  datele esentiale ale propriei descendente artistice.

De aceea poate, el se compara adesea cu un jazzman, in sensul ca, asemenea acestuia, se fixeaza asupra unei teme (a unei imagini care ii incita initial sensibilitatea), dupa care improvizeaza (descompune si recompune acea imagine prin prisma trairilor de moment), lasandu-se purtat doar de valul inspiratiei. Proband mai degraba o predispozitie impresionista decat una analitica in abordarea subiectelor, Mihai Potcoava lucreaza rapid, construind direct prin culoare, fara a simti nevoia sa deseneze.

Tusele sunt asezate in mare viteza, fie ca este vorba de cele delicate, aproape diafane, sau de cele energice, prelungi, culorile fiind aplicate dintr-o singura atingere a panzei, fapt care le atribuie o anumita puritate si o anumita transparenta suplimentare ce permit ca, de exemplu, rosul si verdele sa  stea alaturi fara a tinde neaparat sa fuzioneze pe retina si sa se transforme in gri. Este o tehnica asemanatoare acuarelei, inclusiv in ceea ce priveste utilizarea unor parti ale suportului (panzei, in cazul nostru) ca semne plastice de sine statatoare. Despre dificultatea adaptarii unor astfel de procedee la pictura in ulei nu cred ca trebuie neaparat sa vorbim aici, fiind necesar sa spunem insa ca e nevoie de multa experienta si de si mai multa indrazneala pentru  ca o astfel de aventura sa aiba un final izbutit.

Pe de alta parte, in opozitie cu propria-i spontaneitate, Mihai Potcoava  este foarte  atent la detalii, subtilitatile compozitionale si rafinamentele cromatice fiind pentru el provocari permanente pe care le rezolva intotdeauna cu ingeniozitate si in moduri uneori de-a dreptul neasteptate.  Un adevarat virtuoz se dovedeste a fi, de pilda, intr-o compozitie in care, ignorand cu buna stiinta preceptele didactice, picteaza niste flori rosii contre-jour, cu o lumina insidioasa venind din spate, mentinand cu toate acestea prospetimea si eclatanta culorii, sau in cazul unui nud al carui fundal este din punct de vedere cromatic mai cald decat personajul din prim-plan, fara insa ca acest lucru,  contraindicat si el de regulile clasice, sa produca o inversare a perspectivei.

Sunt doar doua exemple (din numeroase altele ce pot fi oricand aduse in discutie) menite sa  atraga atentia asupra unui artist special, a unui perfectionist care, in spatiul bine delimitat al universului sau conceptual, tematic si stilistic, nu conteneste sa descopere sau chiar sa inventeze probleme  greu de rezolvat, convins fiind ca nu exista rasplata mai mare decat satisfactia de a le da in cele din urma de capat. Satisfactie pe care stie sa o transfere intacta si privitorilor avizati ai picturii sale.