Corneliu Ostahie     Insemnari iesene, nr. 6, iunie 2011

Inainte  de a pleca la Torun, in Polonia, unde fusese invitata sa participe la o tabara internationala de creatie plastica organizata cu prilejul implinirii a 750 de ani de la atestarea documentara a orasului, Doina Moisescu tocmai terminase de pictat o mica lucrare in care era infatisat un rac stilizat – motiv pe care avea sa-l reia periodic in mai multe panze ale sale. Ar fi vrut sa inrameze tabloul, dar si-a dat seama ca procedand astfel n-ar fi facut decat sa ingradeasca o compozitie care avea nevoie de spatiul din jur pentru a-si pune in valoare dinamismul intrinsec, sesizabil in ciuda faptului ca  era vorba de o natura statica. Pe de alta parte, lipsa oricarei delimitari ar fi putut lesne transforma impresia de libertate  acordata acelei forme cvasifluide in opusul ei, adica in diluarea pana la inconsistenta a impactului vizual scontat. Cum nu a reusit sa rezolve problema la timp, artista a luat-o cu ea la drum, ca pe un fel de bagaj special.

Se intampla in vara anului 1983 si poate ca nu ar fi fost cazul sa-mi incep articolul printr-o referire la acel moment daca atunci, la Torun, nu s-ar fi petrecut cel putin trei lucruri importante pentru destinul artistic viitor al Doinei Moisescu.

Lasand pentru moment deoparte povestea racului care nu-si gasea locul nici pe panza, dar nici in afara ei, voi aminti  faptul ca acolo, in orasul lui Copernic, pictorita a indraznit sa se indeparteze pentru intaia data de esafodajul  conceptual al artei abstracte, singurul prin prisma caruia se exprimase pana atunci, si a creat primele sale  lucrari explicit figurative. A raspuns astfel, probabil din pura politete, solicitarilor venite din partea organizatorilor taberei. Acestia doreau ca participantii sa le lase drept amintire cateva creatii care sa redea, intr-o maniera accesibila, nesofisticata, scene din timpul manifestarilor aniversare – concerte, recitaluri, marsuri, reprezentatii de strada, toate desfasurandu-se chiar in acele zile. Desi intamplarea si contextul in care a vut loc par banale, “festiviste”, ele prezinta importanta deoarece marcheaza o schimbare radicala de perspectiva in cariera artistei, care a ramas de atunci fidela manierei figurative de a picta. Sigur, este necesara si o prima precizare, in sensul ca figurativul practicat de Doina Moisescu  nu este nici pe departe unul de tip naturalist, realist sau fotografic, fiind fundamentat pe o interpretare plina de nuante a raportului forma-culoare si pe o  fervoare  a rostirii plastice care trimite imediat cu gandul la suportul estetic al expresionismului.

 

Tot la Torun, si tot cu ocazia festivitatilor amintite, pictorita s-a hotarat sa abordeze portretul (la care anterior nici macar nu se gandise, avand in vedere optiunea sa stilistica initiala), impresionata fiind de figura unei tinere care canta intr-una  din  fanfarele ce defilau pe strazi, intretinand atmosfera sarbatoreasca. Cele doua lucrari care dateaza de-atunci si pe care inca le mai pastreaza in colectia ei “de suflet” dezvaluie o abilitate cu totul remarcabila de a descifra starea psihologica a personajelor si de a o reproduce in mod convingator cu mijloace anticalofile ce evoca maniera lui Georges Rouault, marele pictor francez care isi “izbavea” in mod intentionat personajele de orice urma de farmec ori seductie, fara a le face insa neaparat antipatice sau demne de compatimire. De aceea spun ca poate este regretabil faptul ca Doina Moisescu nu s-a aplecat mai des si cu un interes mai mare asupra acestui gen pictural.

 

Dar, sa revenim la racul pe care aparent l-am pierdut pe drum. Dupa mai multe zile de cautari, solutia gasita de artista a constat in scoaterea clestilor crustaceului afara din tablou, adica in pictarea partiala a acestora pe rama. Fireste, nimic nou sub soare, rame pictate s-au mai vazut! E suficient sa ne gandim la pictura bisericeasca sau la o parte a picturii abstracte. Insa, daca in cazul icoanelor sau al altor obiecte de cult pictarea ramelor (marginilor)  se face dupa niste reguli specifice, urmarindu-se in special obtinerea unor efecte decorative, iar in cazul picturii abstracte spatiul tabloului poate fi extins pe rame prin aplicarea unor simple pete de culoare, la Doina Moisescu avem de-a face pe de o parte cu o continuare organica a imaginii in afara panzei, iar pe de alta parte, dupa cum bine observa criticul de arta Gheorghe Vida, cu ridicarea unui prag ce separa, intr-o constructie ramasa totusi unitara, universul  tabloului (si implicit al creatorului acestuia) de lumea de dincoace de el, lumea privitorului invitat sa paseasca inauntru si sa participe la spectacolul estetic  pus in scena  acolo. Folosit in special la naturile statice (care imprumuta un usor aer flamand, fiind compuse frecvent in jurul unor obiecte de mobilier domestic pentru depozitare – scrinuri,  servante etc), acest truc, dupa cum pictorita insasi il numeste, imprima lucrarilor sale de gen o nota de originalitate indiscutabila, descoperirea si insusirea lui ca mijloc de expresie uzual reprezentand cel de-al treilea lucru notabil care i s-a intamplat la Torun, in urma cu aproape 30 de ani.

A treia dimensiune a panzei

Doina Moisescu a fost studenta maestrului Corneliu Baba si a facut parte din promotia 1970, alaturi de Sorin Dumitrescu, Stefan Caltia, Sorin Ilfoveanu, Zamfir Dumitrescu, Mihai Cismaru, toti acestia din urma deveniti intre timp reprezentanti de seama ai picturii romanesti contemporane. In pofida a ceea ce s-a vehiculat candva, anume ca maestrul Baba, asemenea celuilalt mare creator de scoala al acelei perioade, Alexandru Ciucurencu, exercita o influenta adesea strivitoare asupra elevilor sai, Doina Moisescu (dar nu numai ea, desigur), a  evoluat libera, fara sa simta vreo constrangere stilistica, imbratisand, ca dovada, registrul abstract. In anii studentiei si aproape inca un deceniu si jumatate dupa aceea ea a lucrat doar astfel, acea perioada din creatia sa fiind una de tatonari multidirectionale, de fixare in termeni lipsiti de ambiguitate a problemelor centrale ale propriului demers artistic. Incet-incet si-a dat seama ca originalitatea nu trebuie cautata, deoarece, in cazul in care ea  exista, se gaseste chiar in personalitatea artistului, punerea sa in valoare insemnand un proces ce se produce de la sine atunci cand dificultatile legate de compozitie, de culoare, de viziune  ori de limbaj  sunt investigate in profunzimea lor si constientizate, iar solutiile rezultate isi gasesc fara efort locul intr-o sintaxa coerenta si neconventionala a discursului plastic.

Trecerea de la abstract la figurativ a facut ca toate aceste lucruri sa se complice si mai mult, generand alte si alte provocari, dar  i-a oferit in compensatie un evantai mai amplu de posibile evolutii si rezolvari, adica de oportunitati destinate clarificarilor profesionale, pe care a incercat sa le fructifice  formalizandu-le si transformandu-le in instrumente si proceduri de lucru. Asa se face ca a decis sa elimine complet negrul din paleta sa, folosind in schimb  din belsug albul, desi teoria spune ca nu este posibila separarea contrariilor fara inducerea unor efecte dizarmonice.

Rezultatul: pe de o parte, obtinerea unor griuri usor calde care imblanzesc si catifeleaza relieful pastos al picturilor, iar pe de alta parte crearea impresiei de dematerializare graduala a privelistilor sau obiectelor reprezentate. Identificam aici o intentie de resuscitare, in termeni proprii, a vechilor strategii de punere intre paranteze a suprafetei si de sustinere a aspiratiei spre consistenta ontica a celei de-a treia dimensiuni, preocupari care au marcat creatia unor mari artisti ai penelului, incepand cu Leonardo da Vinci (autorul de facto al metodei de sugerare a profunzimii ce avea sa devina cunoscuta sub denumirea de “perspectiva aeriana”) si continuand cu Cezanne ori cu alti maestri ai tehnicilor bazate pe exploatarea efectului spatial al culorilor.

Ca argumente suplimentare ca asa si nu altfel se prezinta situatia in privinta Doinei Moisescu, voi invoca repetatele ei apeluri la contrastele de tip lumina-umbra si spectaculoasele sale exercitiile de  transparenta intemeiate pe rafinate juxtapuneri/suprapuneri cromatice.  Asta pentru a nu mai reveni la procedeul pictarii ramelor, prin intermediul caruia pasii in realitatea tridimensionala chiar lasa urme fizice.

Ierarhii incomplete

Cat priveste paleta, este limpede pentru oricine ca artista manifesta predilectie spre anumite culori care stimuleaza energic privirea, respectiv spre rosu, pe care il foloseste din abundenta (“Daca s-ar putea, as lucra o intreaga panza numai cu rosu”) si spre galben, distribuit frecvent in rolul de dominanta cromatica. Pe ansamblu insa, nu se poate vorbi de  triumful unor porniri abuzive, irepresibile, care ar privilegia la modul absolut culorile calde, ci mai curand de un efort imens de supraveghere a echilibrului dintre acestea si cele care, chiar daca nu au o stralucire atat de intensa, sunt la fel de “picturale” si, mai cu seama, la fel de necesare.

 

Printre altele, aceasta temperare autoimpusa a patosului fovist pe care il putem intui in spatele oricarui proiect compozitional face ca stilul Doinei Moisescu sa fie si mai dificil de definit. Ea este un artist singuratic (si singular!), ramas mereu – din proprie vointa, dar mai ales din pricina inabilitatii de a se descurca in hatisul relatiilor si intereselor specifice universului profesional din care face parte  (“handicap” salvator insa, cred eu, din punct de vedere estetic) – in afara tendintelor sau grupurilor coagulate in jurul acestora, tendinte si grupuri de care multi dintre colegii sai de generatie s-au folosit pentru a-si promova creatia si pentru a-si daltui numele pe socluri cat mai inalte apartinand  ierarhiilor valorice ale ultimelor trei-patru decenii de pictura romaneasca. Nu vreau sa spun ca aceste ierarhii n-ar fi corecte, justificate ori suficient de solide pentru a se putea perpetua pe canavaua axiologica si mediatica  a timpurilor viitoare. Vreau sa spun insa ca, atata vreme cat ele  nu vor include in pozitiile lor de varf si numele Doinei Moisescu, vor ramane incomplete si, pe cale de consecinta, susceptibile de a fi oricand reconfigurate.