Neculai Paduraru – Iluzia ca mitologie a realului
Corneliu Ostahie Insemnari iesene, nr. 5, mai 2011
Multa vreme, din ratiuni care au avut la baza convingerea (sau poate prejudecata) ca orice incercare de a intelege arta apeland la explicatiile celor care o fac posibila inseamna un act cvasinesabuit de agresiune asupra fascinatiei pe care ea o exercita prin simplul fapt ca exista, am ramas un admirator “din umbra” al sculpturii lui Neculai Paduraru.
Formele inchipuite de el, provocatoare si stranii, pasind intre regnuri sau tinand cumpana dintre lumile eterice si cele telurice, ma duceau invariabil cu gandul la Stamate, celebrul personaj imaginat de Urmuz care isi intrerupea din cand in cand chinul asumat al cautarii “lucrului in sine” pentru a contempla, prin intermediul unui tub, “Auto-Kosmosul infinit si inutil”.
Un alt univers sofisticat si alienant pe care presupuneam ca il frecventeaza sculptorul a fost cel kafkian, zadarinicia credintei ca viata are sens si inutilitatea slabiciunii de a spera (“Exista speranta, dar nu pentru noi”) parandu-mi-se a fi temele pe care se intemeia majoritatea lucrarilor din ciclul “Zidul”, unul dintre capitolele cele mai consistente si mai pline de dramatism ale creatiei lui Neculai Paduraru.
Pornind de la astfel de premize, era aproape firesc sa consider ca tiparul dupa care artistul isi modela propria lume himerica era unul de natura livresca, viziune care, o data cu aparitia cartii sale intitulate “Zidul si alte lumi colorate (Gradina cu vise)”, Editura “Dana Art”, Iasi, 2010, avea sa se confirme doar intr-o foarte mica masura.
Procedand intr-o maniera care imi aminteste de lipsa de menajamente cu care Roger Caillois inlatura aura misterioasa de pe arta lui Giuseppe Arcimboldo (“o creatie absoluta”, aparuta “in mod miraculos”, dupa cum era apreciata de comentatori) prin simpla referire la ilustratorii de manuscrise care, inaintea sa, “s-au silit sa alcatuiasca initiale din plante, din trupuri de animale sau de oameni, rasucite si contorsionate”, Neculai Paduraru isi coboara mereu admiratorii operei sale cu picioarele pe pamant, dezvaluind fara ocolisuri inutile originea ideilor de la care a pornit si porneste in continuare de fiecare data cand proiecteaza si apoi da consistenta materiala unei noi lucrari: “Tevile pe care le indoi in jurul corpului uman imi amintesc de hatisul crengilor din padurea satului natal, prin care admiram fugar corpul caprioarelor. Asa cum padurea luxurianta isi protejeaza vietatile, tot asa tevile indoite ocrotesc formele mele imaginare. Tevile sunt ca firele nimfei, tesute intr-un cocon ce separa lumile pentru ca omida sa devina un minunat fluture.” (Referire la ciclul “Tehno-mitologii”).
O astfel de operatiune de autodemitizare, de invalidare a unei presupuse metafizici destinate exclusiv mintilor speculative, de la care ar proveni de altfel singura cheie de intelegere a mesajului propriei arte, si de coborare a registrului interpretativ in sfera metaforei aproape comune nu echivaleaza totusi, asa cum as fi fost tentat sa cred altadata, cu o risipire brutala, neasteptata a ambiguitatii semantice de care orice creatie artistica are nevoie pentru a supravietui din punct de vedere estetic. Dimpotriva, as spune, directetea cu care sculptorul se incapataneaza sa-si descrie trairile, gandurile si mai ales modul de metamorfozare a acestora in proiecte artistice insolite nu face altceva decat sa puna in evidenta extraordinara complexitate a procesului gratie caruia, in cazul sau strict particular, banalitatea aparenta este ridicata la puterea de semnificare a fantasticului, care se impune ca atare dincolo de evidenta mecanismelor logice provocate parca inadins sa apere si sa pastreze intacta coerenta sanatoasa, dar de multe ori sterila a realului.
Hazardul magic
Structurata in mai multe cicluri bine definite (“Zidul”; “Spirite umane”; “Himere”; “Visul lui Juganu”, “Tehno-mitologii” s.a.), opera sculpturala a lui Neculai Paduraru este impregnata de fantastic, de dimensiuni simbolice care transcend constant si fara dificultate materialitatea reprezentarilor fizic recognoscibile, stimuland fantezia si contrariind nu de putine ori ratiunea. Este insa vorba de diferite tipuri de fantastic: de la cel cu aspect ludic, “sugubat”, specific mitologiilor populare (o ilustrare emblematica in aceasta privinta fiind lucrarea “Godogostarchitoi” – un print calare pe o gasca -, datata 1972 si expusa la bienalele de sculptura de la Budapesta – 1978 si Padova – 1979), la fantasticul tenebros ancorat in suferinte si oprelisti cat se poate de reale, iar apoi sublimat in viziuni cosmaresti, caracteristic ciclului “Zidul”, si de la fantasticul elaborat din “Spirite umane”, in care artistul nu se mai arata interesat de anatomia omului, ci de “simbolul uman”, integrat adesea in morfologii hibride, in “instalatii ale tiparelor umane”, la fantasticul vizionar si premonitoriu prezent in “Tehno-mitologii”, din perspectiva caruia se produce trecerea de la “eroii legendari care omorau balauri cu sapte capete la eroii zilelor noastre care inventeaza sisteme tehnice fabuloase, pornind de la primul surub si pana la ultima fiinta clonata.”
De retinut si de analizat este faptul ca in toate situatiile amintite fantasticul nu reprezinta o modalitate de a obtura, ocoli sau depasi realul, un mijloc de a evada din determinarile devenite la un moment dat insuportabile ale acestuia, ci constituie o parte, fara doar si poate indreptatita si ea sa existe, a lumii in care traim, chiar daca nu toti dintre noi suntem, asemenea lui Neculai Paduraru, apti ori dispusi sa intelegem si sa acceptam ca inevitabila proximitatea hazardului magic si a pandantului sau distructiv care poate fi, uneori, excesul de luciditate.
Monumentul Eminescu
Realizarea unui monument dedicat lui Mihai Eminescu a fost o idee, un obiectiv, dar si un vis care l-au insotit pe Neculai Paduraru timp de aproape patru decenii in tot ceea ce a insemnat pentru el activitate artistica, meditatie, definire a viziunii morale sau a identitatii stilistice. Nenumarate proiecte au ramas invariabil in stadiul de schita din cauza ca sculptorul simtea mereu ca esenta subiectului ii scapa printre meandrele desenelor cu ajutorul carora incerca sa-l reprezinte pe Eminescu in ipostaze noi, surprinzatoare, in masura sa intemeieze o alta imagine plastica, absolut originala, a poetului. In cele din urma, dupa un mult prea lung sir de cautari, de entuziasme meteorice si de iluzii risipite la fel de rapid, Neculai Paduraru s-a vazut nevoit sa-l uite pe “omul Eminescu”, nemultumit, dupa cum singur marturiseste, de lipsa de orizont a “incremenirii in tipar”. Iesirea din impas, atat de mult asteptata, s-a produs intr-o maniera care l-a uluit pe artist: “Dupa multe framantari, intr-o noapte l-am visat pe Paciurea care ma boteza, iar Brancusi imi tinea lumanarea. M-am trezit inspaimantat, crezand ca mi-a sosit ceasul. M-am speriat ca vine moartea. Era trecut de miezul noptii. Ca sa uit nelinistea din vis, am intins mana si am luat, de la capatul patului, un volum cu poezii de Eminescu. Am deschis cartea la intamplare si am citit primele versuri: “Iar cerul este tatal meu/ Si muma mea e marea”. In clipa aceea am avut o revelatie. Dumnezeu mi-a trimis lumina prin vis, ca sa gasesc calea spre Eminescu.” (“Zidul si alte lumi colorate”, pagina 133).
Evident, o astfel de relatare poate parea cusuta cu ata alba, inventata. Nu si daca avem in vedere ca Neculai Paduraru este un om de o sinceritate si de o puritate sufleteasca vecine cu inocenta. Mai mult, faptul ca la mijloc a fost vorba de o veritabila revelatie este probat si de schimbarea radicala de optica, aproape inexplicabila, in ceea ce priveste monumentul Eminescu. De unde, timp de multi, foarte multi ani sculptorul si-a concentrat eforturile pe “omul Eminescu”, incercand sa-l prezinte, in proiectele sale, mai expresiv decat aparea el in cele mai cunoscute statui care i-au fost dedicate (cea din fata Ateneului Roman din Bucuresti si cea din vecinatatea Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi), brusc avem de a face cu o cu totul alta abordare, cu o dramatica esentializare a mijloacelor de reprezentare, care constau de aceasta data doar in linia dreapta (marea) si linia curba, semicercul (cerul). Monumentul ca atare, realizat in anul 2000 si intitulat “Eminescu – un zid in calea timpului” consta dintr-o structura paralelipipedica (un fel de monolit indestructibil, asa cum e si spiritul eminescian), peste care sta asezata o forma arcuita, in mijlocul careia sunt figurate orbitele celeste ale Luceafarului.
Este, repet, o lucrare esential diferita din punct de vedere stilistic de tot ceea ce a creat Neculai Paduraru. Din pacate, monumentul zace de mai bine de un deceniu in curtea casei memoriale de la Ipotesti, toate incercarile autorului sau de a determina autoritatile competente sa decida amplasarea lui pe insula de pe lacul din apropiere (soclul este deja construit acolo) esuand sistematic in fata argumentelor birocratice. Unul dintre acestea, care apare invariabil in motivatiile institutiilor implicate, consta in faptul ca operatiunile de montare a lucrarii pe soclul de pe insula ar presupune taierea a 10-15 arbori, ceea ce este interzis de lege. Carevasazica, intr-o tara in care timp de 20 de ani s-au defrisat ilegal zeci de mii de hectare fara ca legea sa se simta prea vexata, dovada ca nu s-a gasit niciun vinovat pana acum, un monument dedicat poetului national nu poate fi ridicat acolo unde ii este locul din pricina catorva copaci care stau in calea unei macarale!
Iluzii noi
Pe langa “Eminescu – un zid in calea timpului”, Neculai Paduraru a conceput pe parcursul carierei sale numeroase alte lucrari destinate unor locuri publice, lucrari pe care le-a propus diferitelor autoritati si organisme autohtone responsabile de soarta culturii, insa fara a avea succes. Asa se face ca sculptorul – unul dintre cei mai cunoscuti, apreciati si premiati, indeosebi pe plan international, artisti plastici romani – nu a reusit sa-si lege numele de vreun monument finalizat in tara. Are, in schimb, unul inaltat in Japonia…
Acum il bate gandul sa se retraga la Sagna, localitatea sa natala din judetul Neamt. In asteptarea momentului in care se va intoarce pe taramul copilariei, isi imagineaza cum va ridica pe unul din dealurile care marginesc satul o replica uriasa a unei lucrari din 1973 – “Artistul si opera (Mesterul si papusa)” -, un bronz in care relatia dintre artist (creator, mester), infatisat intr-o pozitie de contemplare a propriului triumf in fata unui public a carui prezenta poate fi doar presupusa, si opera sa (papusa), care atarna inerta, prelingandu-se asemenea ceasurilor lui Dali din “Persistenta memoriei” spre nicaieri, este definita in termenii unei tristeti devastatoare, de stigmatul careia nu se poate scapa decat prin imbratisarea unei iluzii noi. Dar ce altceva, daca nu asta, a facut si face de-o viata Neculai Paduraru, aflandu-si si continuandu-si astfel drumul solitar spre marea arta?