Daca ar fi sa imi aleg din istoria picturii un maestru acela ar fi Rembrandt. In primul rand din pricina felului in care maestrul priveste individul. Nu necrutator – cum au spus comentatorii al caror centru de greutate se afla in renasterea idealizanta – ci cu iubire directa, neritualizata, care nu ia in posesie si nu subordoneaza nici social nici intelectual nici afectiv.

Maretia si sacralitatea individului sta in tocmai identitatea impartasita de sufletul  nemuritor si carnea trecatoare. Iar miracolul acesta, Rembrandt ni-l dezvaluie ca pe unul irepetabil.

Rembrandt nu isi ingaduie sa priveasca individul de sus. Mania italiana a subiectelor mitologice el o transforma cu umor in scena caricaturala (vezi rapirea lui Ganimede 1635).

Rembrand pentru care lumina nu cade sub un anume prescris si constant unghi ci pare a izvori din tocmai obiectele infatisate.

Daca Rembrandt este un pictor realist si daca pictor realist este si Louis David atunci, intre ei se deschide o prapastie.

Rembrandt nu are nevoie sa isi infrumuseteze mama sau sotia pentru a le iubi si nici pe sine.

Rembrandt nu idealizeaza.

Neajunsurile fizice ale batranetii nu il smintesc si nu il indeparteaza de sine insusi.

In lumea lui Rembrandt, in felul in care intelege el conditia umana, o criza ca aceea pe care o traieste Goya (vezi portretele sale dramatice) odata cu pierderea puterilor fizice odata cu batranetea este cu neputiinta.

Goya traieste ruptura intre trup si suflet specifica civilizatiei catolice..

Rembrandt nu.

Batrana rugandu-se, 1629-1630.

Iata o imagine a maretiei omenesti!

Autoportret in costumul lui Jupiter 1658.

Maretia zeului atotputernic privita cu impacata indoiala de ochii unui batran.

 

 

Am exprimat opinii subiective despre intamplari ale istoriei artei incercand sa indetific afinitati si neaderente.

Intr-un spatiu artistic atat de deschis incat accesul la imagine in special este nelimitat, ar fi greu sa imi deslusesc radacinile sa imi stabilesc ascendente formale.

Cu atat mai mult chiar daca m-am nascut cu pensula in mana si nu am primit o educatie plastica si estetica sistematica.

Din perspectiva de azi socotesc acest lucru ca pe o uriasa sansa.

Am fost protejat de forta modelatoare odata pentru todeauna a cliseelor.

Si m-am format ca om inainte de a ma defini ca artist.

Intr-o epoca pe care o numim post moderna in care cliesul asumat, citatul, pastisa, kitchul, colajul si imagini care pana mai ieri erau socotite ale prostului gust extrem sunt acceptate ca mijloace de expresie.

Nu numai ca ar fi inutil  sa imi construiesc o descendenta coerenta dar ar fi si pagubitor si mistificator.

Materia care mi-a folosit drept hrana ca artist este difuza iar eu, am ramas deschis se vede oricaror influente.

Influenta profesorilor mei s-a exercitat asupra mea nu atat la nivel teoretic ci la nivel provocarilor insistente, in contactul direct cu panza, in chiar timpul practicarii picturii.

La nivel teoretic lipsa de eficienta se datoreaza mai cu seama opacitatii mele la ideea de proiect precum si a suspiciunii mele cu privire la teorie.

Uneori opozitia lor, a profesorilor m-a ranit. Alteori m-a descumpanit dar intotdeauna m-a provocat.

Lectiile pe care le-am invatat sunt totusi urmare a propriilor fapte, a praxisului meu.

Iar piatra de incercare a oricarei teorii este opera.

Lucrurile pe care astazi le pot rosti despre cercetarea mea sunt relativ simple dar sunt relevante pentru mine caci la urma urmei chiar panzele mele m-au invatat aceste lucruri.

Multa vreme am practicat pictura ca pictor peisagist, intr-o maniera de la sine inteleasa de factura realista.

Impacarea mea existentiala si afectiunea mea reala, fata de model ar fi putut duce catre o pictura sentimentala idilica sau dulceaga.

Cu toate acestea in fata panzei inpacarea mea existentiala nu-si mai gasea locul calm in care sa se fi oglindit.

Intodeauna instinctiv intre mine si expresie a existat o distanta pe care o pot socoti aproape naturala si pe care am respectat-o intodeauna. Mai tarziu am aflat ca acea indepartare de model, “acea tradare” mai mult s-au mai putin voluntara, tinea de un puternic instinct al artei.

Peisajele mele realiste au semanat intodeauna intr-un fel indepartat de model, fiind mai degraba impregnate de o anume atomosfera, specifica.

Aceasta indepartare de realitate corespunde unui drum pe care astazi il numesc translarea in spatiul estetic, declasarea sau reclasarea realitatii pentru a o face proprie ca punct de incepere al artei.

Cum spuneam fotografia este primul pas al acestei reclasari.

Prejudecata ca artistul isi exprima inima, trairile, contine o confuzie pe care nu o voi lamuri pana la capat!

Nu, artistul isi calca inima in picioare! Caci miza nu este autosatisfacerea ci expresia, si asta inseamna, intr-o masura cat mai mare anularea celor mai multe tendinte ale imaginii de a se realiza dupa principiile regnului ei natural care sunt altele decat ale spatiului estetic.

“Bombardamentul”, dupa vorba mea pe care il suporta panzele mele se datoreaza acestei cautari intaratate a adevaratului domeniu al imaginii artistice care nu apartine realitatii vietii cotidiene.

Este adevarat, am descoperit mai tarziu ca asta este o atitudine expresionista.

In impresionism este multa impacare si acceptare al lumii vizibile patrunsa si modelata de cele mai multe ori de un suflu poetic.

Impresionistul este un pictor eliberat.

Daca un impresionist ar vrea sa isi recupereze emotia naturala pe care a avut-o in fata modelului sau, acesta ar reusi.

Eu nu cultiv acest tip de identitate intre emotia mea vitala si expresie.

A picta in “plain aire” abia asta insemna a picta dupa natura.

Faptul ca pictez dupa propriile fotografii da coerenta atitudinii.

Cum am mai spus fotografia este un mediu intermediar, deja imaginea a fost decupata, “racita”.

Iar raportul cu modelul va fi profund modificat.

Peste mine omul real si peste peisajul real nu mai bate acelasi vant…

In atelier, frigul ma patrunde numai pe mine si abia daca umezeste foaia de hartie care pastreaza imaginea selectata.

Si cu toate acestea frigul atelierului sta si peste mine si peste fotografie si peste panza intr-un spatiu artificial deci pregatit anume spre a gazdui o intamplare de  rangul esteticului, al frumosului artistic.

Ispita usuratica a fost depasita in schimb imaginea isi pierde culorile naturale ale modelului. Cerul poate deveni negru, intens, casele pot fi murdarite din cap pana in picioare sau pot deveni roz, culmea, asemenea cerului, lovit de o lumina care nu-si dezvaluie nici culoarea nici sursa. Iar culoarea si lumina par a izvori din obiectele sau din materia colorata a picturii.

Uneori emotia care m-a stapanit in fata peisajului este recuperabila dar, parca tradusa intr-o limba straina caci, iata culorile fotografiei nu mai au nimic de a face cu cele ale panzei.

Alteori emotia secretata se plaseaza la o enorma distanta de ce-a initiala! Ca sa se poata manifesta, exprima numai in spatiul acceptat si asumat al esteticului.

In asta este si putina tristete si putina insingurare si putina nostalgie dupa caldura omeneasca si elementara a comunicarii.

 

Nici acum nu ma socotesc un expresionist. Si totusi, luand seama la atitudini si procedee cel mai inrudit si apropiat mi se pare a fi spatiul expresionismului. Parca al celui german, parca al celui nordic unde lumina este un lux

Iata cateva atitudini care imi apartin si mie:

1 Tradarea evidenta. Uneori violenta a perspectivei liniare clasice.

2 Dereglarea verticalelor sistematice.

3 Dereglarea orizontalelor si punerea lor in miscare.

4 Desprinderea, iesirea din firescul natural al culorilor.

5 Intunecarea acuta a culorilor rosu verde albastru, prin combinarea lor cu negru

6 Folosirea discontinuitatii in descriptie a elipsei, a golului ca motor al miscarii, adica renuntarea la descriptie in chiar mijlocul unei imagini aparent realiste

7 Cultivarea unei anume neglijente, aparente a tusei, a straturilor si a accidentelor de parcurs.

Perspectivele fortate bruiaza tentativele de abordare a spatiului pictural cu mijloacele de evaluare cotidiene.

Receptorul este orientat spre un alt tip de receptare si analiza.

Din perspectiva realului psihic, spatiu psihic, spatiul unui asemenea tablou creaza vertij. Atmosfera este nelinistitoare, apasatoare. Si patrunsa de un sentiment de instrainare.

Tocmai de aceea receptorul va fi presat sa se orienteze nu spre atmosfera “reala” a tabloului, ci pe fundalul staruitor al acestei “instrainari” se va orienta mai adanc spre legile de miscare ale fortelor suprafetei pictate si in sfarsit spre domeniul corect delimitat al esteticului.

In general toate aceste perturbari pe langa emotia pe care o provoaca in receptor au mai cu seama functia de a impune un alt tip de descifrare.

Am acceptat prin conventie ca o strategie a operei de arta poate fii exprimata.

Modul in care procedez eu in scopul obtinerii pinzei poate fii descris.

Primele trepte alegerea peisajului, decuparea si trecere in fotografie apoi ebosa transparenta,  si totusi realista, au fost amintite.

Travaliul important de abia acum incepe si are in vedere sa apere imaginea viitoare a panzei de interpretari neadecvate realitatii ei, care este o meta-realitate.

Aceasta operatie nu beneficiaza de un proiect oficial, ea se desfasoara in trepte.  

Cu alte cuvinte una si aceeasi panza va cunoaste cel putin  trei avataruri care vor fi parasite in favoarea ultimei formule, a celei finale.

Un tablou se termina cand vrea el, iscusinta cea mai pretioasa  fiind a sti cand sa incetezi lucrul.

Probabil ca atunci cand bucuria lucrului a incetat cand capacitatea de comentariu, adica pofta de a lucra s-au stins spuneam probabil atunci lucrarea si-a atins excelenta.

Asta nu in ultimul rand inseamna ca reaua capacitate a lucrarii de a semnifica univoc in spatiul cunoasterii discursive a fost istovita de expresia artistica.

Lucrarile mele urmand aceasta strategie se opresc uneori pe trepte deosebite de virtualitate iar acest lucru poate provoca o oareceare nemultumire privitoare la neomogenitatea stilului.

Este acesta un cusur?

Vor putea profesorii mei sa imi spuna care este zona, etapa care mi se potriveste cel mai bine? Ori va ramane pentru todeauna o chestie de optiune personala cu asumarea tuturor riscurilor.