Cu acest articol, Artindex realizeaza o premiera. Dar nu o serie. O dizertatie de masterat, prezentata integral, nu este oricum un material la indemana. Am fost insa curios sa vad perspectiva unui student « intarziat », sau matur mai bine spus asupra ideilor care stau in spatele unei lucrari de arta. Mi se pare un unghi cel putin interesant si demn de cunoscut. Eugen Raportoru ne-a pus la dispozitie materialul in exclusivitate. Un material notat cu nota maxima de comisia de masterat a Universitatii de Arta Bucuresti.

Mihai Constantin

 

Lumea marginalizatului, potretul si casa

Eugen Raportoru

Mi-am inceput lucrarea de fundamentare a temei de masterat folosind un lung citat dintr-un autor care imi cunoaste evolutia, ca pictor si mod de a gandi.

“Traim in paradigma succesului, a succesului social cu orice pret. De aceea, a-i socoti pe cei care nu ne seamana sau, mai precis, care nu se inscriu in paradigma spre implinirea careia tindem si noi – drept esecuri, rebuturi sociale sau chiar primejdii este un reflex.

Un reflex saracitor! Pentru linistea noastra, prin metode de mare subtilitate, care ne domina intelegerea si carora cu greu ne putem sustrage, pe aceea care se abat de la modelul CANONIZAT de frumusete, succes si echilibru, ii alungam in afara campului nostru de acceptare si cunoastere! Vom prefera cliseul.

Vom face in asa fel incat sa nu ii atingem si ei sa nu ne poata atinge (..aceia nu sunt purtatorii nici unei semnificatii valide.)

Un om isi  poate insa atinge in chip excelent umanitatea  atunci cand toate cele menite sa-i dea identitate exterioara sunt precare. Abia acolo unde determinarile sociale ale individului dispar se arata OMUL LAUNTRIC!, fata in fata cu Dumnezeu. Asadar, abia de aici incolo devine imposibila o alta dimensiune a fiintei omenesti, nerationala, libera de criterii exterioare, fierbinte si nemijlocita, misterioasa si evanescenta”.

Sper ca pasajul anterior mi-a definit si a comentat zona de interes in cadrul temei alese.

Vom face in asa fel incat sa nu ii atingem si ei sa nu ne poata atinge (..aceia nu sunt purtatorii nici unei semnificatii valide.)

Un om isi  poate insa atinge in chip excelent umanitatea tocmai atunci cand toate cele menite sa-i dea identiate exterioara sunt precare. Abia acolo unde determinarile sociale ale individului dispar se arata OMUL LAUNTRIC!, fata in fata cu Dumnezeu. Asadar, abia de aici incolo devine posibila o alta dimensiune a fiintei omenesti, nerationabila, libera de criterii exterioare, fierbinte si nemijlocita, misterioasa si evanescenta.

Pascal spunea ca “Vietii ii place sa se ascunda”.

Voi adauga ca vietii ii pace sa se ascunda mai cu seama in arta, sublimandu-si conditionarile.

Sper ca pasajul anterior mi-a definit si a comentat zona de interes in cadrul temei alese. 

Lumea marginalizatului  a omului marunt.

A aceluia prin excelenta individ nefalsificat de armura, nici protejat de masca.

A aceluia coborat intre noi dintr-o lume secreta in adancimea ei, lumea pe care o cunosc si careia ii apartine cu bucurie, oricat m-as putea indeparta de ea.

Acesta este subiectul lucrarilor mele.

In picturile mele am explorat peisajul citadin, personajul lui principal fiind casa.

In toate culturile casa este o imagine a sufletului, expresia lui vizibila.

Casa are istorie, un trecut, care se adaposteste in fiecare semn al decaderii ei, dar care va pulsa cu atat mai puternic, in fiecare degradare a culorii fatadei, in fiecare alunecare a zidirii, de parca implinirea destinului ei ar fi chiar nefiinta.

Casa are un destin omenesc. In masura in care se imbogateste, imbatraneste, se ridica la cer…

Casa este INLAUNTRU SI AFARA. O locuiesc si sunt trecator.

Asemenea unui portret –  in felul in care il cocep eu – casa este un moment al unei curgeri pe care o si contine ca intreg.

Pictura caselor mele nu se raporteaza la frumusetea lor arhitecturala.

Frumusetea lor va rezida in pictura insasi contrarianta, refuzand, instinctiv, chiar si cele mai la indemana conventii.

Chiar si atunci cand incearca sa preia intr-o masura cat mai mare experienta picturii clasice romanesti, inca tinde sa se impotriveasca.

Nu urmaresc sa aduc inovatii insa, suprapunerea desenului cu compozitia contrastelor, cu compozitia cromatica, cu compozitia acecntelor de interes, se lasa ordonate, misterios, numai de insasi compozitia sufletului meu.

Care se complace in clar-obscur, care evita categoriile si conceptele emotiile definite, fabula precum si ideile abstracte si exerioare.

Frumusetea caselor mele – daca aceasta poate fi recunoscuta – sta numai in pictura, in ceea ce corespunde doar intr-un fel foarte mijlocit (de interpretarea plastica) cu imaginea lor reala.

In felul acesta figurativul impreuna cu desenul si descriptia se dizolva in culoare.

In materialitatea grea, uneori dificil de digerat, alteori violenta si in aparenta neglijenta si intamplatoare a pastei si a tuselor, in alternarea dintre plin si gol, dintre definitul realist, si dintr-o data, vibratia abstracta, eliberata, a tusei si a petei de culoare.

Desi lucrez dupa propriile mele fotografii panzele mele sunt numai urma in pasta de pictura a unei experiente interioare. A acelei experiente privilegiate care are loc cu intalnirea cu sine in spatiul picturii, singurul teritoriu in care ma regasesc, reper major care imi articuleaza existenta in toate compartimentele ei.

Tocmai de aceea  ma indepartez de traditia bogata a picturii romanesti, dar mai ales realista, din care m-am nascut ca pictor si pe care o pretuiesc din toata inima. Incapacitatea mea organica de a adera la cliseu ma salveaza de la epigonism si ma sileste catre un expresionism greu de catalogat.

Insusi instinctul meu, as putea spune, un defect salvator ma impinge intr-acolo si nu o intentie de la inceput avuta in vedere.

In pictura mea atentia se deplaseaza de la obiectul real, exterior catre expresie, catre expresia plastica.

Voi pastra experienta personala a lucrarilor pregatite pentru examenul de diploma si o voi aprofunda.

Voi experimenta de asemenea capacitatea de expresie a fragmentului, a partii de peisaj, strans decupat, in asa fel incat tensiunea plastica sa rezulte dincolo de elementele exterioare, concrete, ale intregului avut ca model, focalizand tensiunea intregului peisaj… absent.

Peisajele mele nu vor spune cu adevarat nici o poveste vitrioland orice intentie de cliseu.

O alta obsesie pe care o voi urmari sunt pentru mine casele vechi, ruinate, din care a ramas numai umbra bucuriei de a fi fost locuita, peisajul citadin intrerupt de  brese si terenuri virane, calcane si ziduri demolate.

Am citat masiv din proiectul initial de masterat.

Firesc ar fi ca tinta unei cercetari sa fie precizata abia la sfarsitul cercetarii!

Cu alte cuvinte, natura unei astfel de cercetari ar impune ca ea sa fie descrisa! De la coada la cap. Adica autorul ei sa dea numai seama despre rezultatul cautarilor lui abia dupa ce acestea se vor fi incheiat.

Se poate inchipui o “STRATEGIE” a demersului pictural? Ori se poate descrie un drum, o aventura, care nu a avut loc inca? Si care nu este a cercetarii teoretice in sine ci a “PRAXISULUI” a actului concret al creatiei?

In acest sens doar despre STRAEGIILE de creatie ale altcuiva se poate vorbi. Dar si atunci asemenea abordare este esentialmente mistificatoare, simplificatoare.

Cand vorbesc despre propria creatie insa pot da seama numai de ce mi se pare a fi descoperit si de felul – PROFUND DE STIINTIFIC – profund aleatoriu si instabil al “metodologiei”…

Acesta este motivul pentru care lucarea mea se va dezvolta gasindu-si pe parcurs ea insasi sructura.

Justific aceasta optiune tocmai prin faptul ca cercetarea mea este mai degraba empirica decat stiintifica.

Mi-am propus o tema de cercetare care presupune o abordare marcat sociala.

Se va dovedi ca aceasta abordare prin urmarile ei se va preface in argument estetic. Caci obiectul interesului meu “Lumea marginalizatului, portretul si casa” se va sustrage multimii conditionarilor de tip social si tipologiilor sociale cu care se opereaza.

Aceasta lume tocmai de aceea urca o treapta catre zona esteticului.

Un lucru mi-a devenit clar. Cu cat referirea la social conteaza mai mult intr-o opera de arta (in pictura) cu atat aspectul descriptiv, realismul sau creste si ca urmare cliseele o napadesc si odata cu acestea tensiunile specific estetice scad si devin secundare.

In spatele titlului “Lumea marginalizatului, portretul si casa” nu se ascunde nevoia vicioasa si revansarda de discurs ci tocmai oroarea de discurs si de revansa caci marca sociala a oricarui discurs stimuleaza exterioritatea.

Pictorul Eugen Raportoru in lucrarile lui poate sa para revoltat si furios.

Persoana Eugen Raportoru, nu este nici revoltata nici furioasa!

Asadar din perspectiva drumului incheiat se poate vorbi doar prin conventie  despre o strategie a creatiei. Care ar fi dus la anume rezultate si concluzii.

De fapt, din capatul acesta al drumului s-ar cuveni sa schimb titlul dizertatiei din ” Lumea marginalizatului, portretul si casa” in “Strategii” prin care semnul menit sa descrie ori sa sugereze obiectul real se transforma in semn al picturii, al artei, impotrivindu-se intentiei initiale.. Aceea de a descrie, fie si in chip subiectiv, aceea de a infatisa sau a reprezenta o realitate exerioara.

In felul acesta imaginea obtinuta pe panza devine nu o realiate de grad secund ci o realitate de un grad mai inalt.

Am putea adauga in subtitlu: pictura NU releva lumea vizibila!, ci tocmai o lume care se ascunde sub tocmai aspecte ale vizibilului!. Care mergand mana  in mana cu ele se lasa exprimata prin mijloace vizibile dar care nu vrea sa se identifice cu lumea vizibilului. Si nu vrea nici sa se lase explorata pana la capat cu mijloace ale cunoasterii discursive.

Acest act de translare din nivelul concretului si al realului util, al lumii inconjuratoare care face uneori obiectul actului artistic, nu este in esenta lui un act demolator ci este un act reificator adica infiintator, desi ar parea ca, folosind metode ale deconstructiei, acesta ar fi si scopul demersului.

Daca am ales peisajul decrepit, ruina, aceasta este tocmai pentru ca anume acest peisaj se afla in stare de deconstructie, in momentul ei cel mai generos, in care se dezvaluie, intr-un nou sistem, fascinant de referinta si de fiintare.

Acest peisaj se afla pe picior de a parasi lumea reala iar vitalitatea ei expresiva tinde miraculos spre spatiul esteticului.

Am crescut si m-am format asemenea tuturor defavorizatilor lumii intre ziduri pregatite sa se incline. Case boieresti, dintre cele care nu mi-au  fost menite  sa le posed  sau sa le locuiesc dar pe care  parasirea si paragina lor insasi m-i le-a apropiat…

Am fost constrans de aceasta generozitate sa le iubesc.

Tocmai paraginitul meu oras si tocmai paragina si pustiirea lui m-a cucerit. Iar  daca il infatisez in prabusirea lui, mobilul, seva interesului meu pentru acest peisaj mutilat nu are nimic de a face cu revolta marginalzatului.

Atitudinea mea nu contine nimic critic, razbunator, revansard.

Fascinatia mea pentru acest peisaj este poate, asemanatoare cu aceea a romanticilor, creatori ai picturii ruinelor dar numai in sensul unei nostalgii!