Ma intreb adesea ce povesti a mai inventat omenirea dupa ce miturile primordiale au fost asternute pe curat acum mii de ani? Am verbalizat arhetipurile care bantuie mentalul colectiv – chiar daca cu ceva variatiuni geografice – si apoi toata cultura s-a intors recurent la origini pentru a mai crea ceva “original”. Mitologia greco-romana este mama suprema a culturii occidentale. Si sa admitem ca ideile biblice ar fi tatal, desi mariajul asta miroase a naratiune oedipiana pe alocuri.

*** Cardinalul Scipione Borghese ***

O alta idee pe care imi place sa o contemplu de oricateori am ocazia este aceasta: ce fac oamenii care devin sau se nasc bogati pana acolo incat banii isi pierd insemnatatea si acced astfel intr-o lume a capriciului absolut?  Evident, ca sa evit o profunda mahnire prefer sa nu ma uit in conteporaneitate. Mai bine sa privim la Villa Borghese din Roma. La inceput de secol 17 italian, Cardinalul Scipione Borghese, nepotul Papei Paul al V-lea, isi construieste la margine de oras o casa. 20 de camere dispuse pe doua etaje devin repede un focar de arta probabil neegalat in epoca. Alaturi de gradinile din imprejurimi, villa Borghese capata supranumele de “campiile Elizee ale desfatarii” (vedeti, deja referinte mitologice 🙂 Acolo, cardinalul aduna crema artei antice dar si a vremurilor sale. Si aici fac alta paranteza: am o mare admiratie pentru cei care sunt suficient de inspirati, informati si cu destul discernament pentru a identifica in arta contemporana lor ceea ce peste timp se va sedimenta ca treapta de referinta in istoria universala a frumosului. In varful acestei piramide sta fara doar si poate Gian Lorenzo Bernini.

Tot eu revin si admit ca apelul la contemporani are si explicatii mai pragmatice, cu radacini in vanitatea comanditarului. Daca vrei ca propriul portret sa-ti impodobeasca petetii, degeaba l-ai dori pe Tizian daca nu esti contemporan cu el sau nu ii poti accesa timpul si talentul… Asa ca este explicabil ca printre lucrarile realizate de Bernini pentru Borghese, exista si doua portrete ale Papei Paul al V-lea si unul al cardinalului insusi.

Recunosc, 20 de camere nu suna prea mult, dar uitati-va ce insemna o astfel de incapere, mai ales la primul nivel, cel de protocol sa-i spunem. Adevarate saloane de palat. Si totusi nu ma simt deloc nici dezgustat nici coplesit de opulenta. Totul este foarte bine dozat si servea probabil unor scopuri practice in viata de zi cu zi a imobilului. O nota generala asupra intregului articol: fotografiatul nu este permis in Villa Borghese asa ca pozele sunt facute la repezeala cu un aparat mic, de rezerva din dotarea mea. Am preferat asa pentru ca acest articol rezoneaza cu mine la un nivel foarte personal.

Si acum despre domnul Bernini. Asa cum Michelangelo sta in varful renascentist al Italiei, Bernini se pozitioneaza simultan si la nadirul si la zenitul barocului peninsular. Borghese i-a comandat lui Bernini patru mari sculpturi pe care vi le prezint in continuare.

Este poate firesc ca printre primele mari comenzi sa fi fost o scena care il potretizeaza pe parintele mitologic al Romei, Enea. Este descrisa scena in care eroul paraseste Troia ducandu-si in spate tatal, pe Anchises, amandoi fiind urmati de fiul lui Enea si al printesei Creusa, Ascanius. Trei generatii smulse cu neegalata maiestrie de Bernini unui bloc de marmura intre anii 1618 si 1619.

In 1623, Bernini sculpteaza acest fantastic David, tensionat si concentrat inainte de a lansa piatra din prastie aspra unui Goliat care ramane sa-l imaginam fiecare dintre noi.  

Comparatia cu maiestuosul si seninul David al lui Michelangelo este o tentatie fireasca. Dar cele doua lucrari nu trebuie comparate. Faceti-va loc in suflet pentru a le primi pe amandoua cu egala deschidere. Si una si cealalta nu fac decat sa admiram maiestria desavarsita a amandurora. Artist si opera.

In limbajul arhaic, rapirea unei femei se traducea prin smulgerea dragostei fizice cu de-a sila. Asa ca traduceti voi ce poate insemna titlul urmatoarei lucrari, realizate de Bernini in 1621 si 1622, “Rapirea Persefonei (sau Proserpina)”. In Codul Penal romanesc, “rapirea” este tratata de art.197. Dar la zei nu se aplica…

Pe scurt, povestea suna asa: Pluto, zeul lumii subpamantene vrea o sotie. Cum imobiliar nu era foarte apetisant si nici manierele sau ocupatia de zi cu zi nu-l recomandau prea bine, se gandeste la o metoda ceva mai brutala. Incurajat de un mic complot Venus-Cupid, Pluto iese din adancurile vulcanului Etna pe patru cai negri si cu fiorosul Cerber la picior si o insfaca pe nimfa Persefona care culegea nevinovata flori pe malul unei ape. Pohta ce-a pohit, ar zice cronicarul. Numai ca nici fecioara nu era orisicine. Era fiica zeitei fertilitatii pamantului, Ceres, cea fara de care nu crestea nici firul de iarba si a lui Jupiter/Zeus, seful suprem al Panteonului. Iar Ceres nu se consoleaza deloc cu disparitia fiicei ei si incepe sa bata tinutul in lung si-n lat pentru a o gasi. Ba incepe sa-l bata la cap si pe Jupiter, ori, se stie, greu rezista barbatii insistentelor femeilor. Dar cum Pluto nu pare prea induiosat de tanguirea materna, Ceres trece la represalii. Compromite orice fel de cultura si transforma in desert orice loc in care pasea. La asa argumente puternice, Jupiter il trimite pe “curierul” Mercur sa-i ordone lui Pluto eliberarea Persefonei.

Acum povestea capata anumite variante, in functie de izvorul la care apelezi. Se spune ca Pluto, smecher, ii da Persefonei sa manance o rodie (alte texte spun ca sase rodii). Oricum, rodia reprezinta, si aici interpretarile se bifurca iar, fie legamant de nezdruncinat cu lumea de dincolo fie iubire vesnica fata de cel care ti-a oferit fructul. Si intr-un caz si in celalalt, Persefona nu poate ramane departe de rapitorul ei (un sindrom Stockholm avant la lettre?) asa ca va sta 6 luni pe pamant si cealalta jumatate de an, alaturi de cel care ii devenise sot. (Ma intreb daca acest mit a stat la baza principiului de drept care exonereaza un violator daca victima alege sa-l ia de barbat).

Si tot legenda spune ca Persefona a preferat la un moment dat sa petreaca din ce in ce mai mult timp in taramul subteran, sedusa de puterea discretionara pe care indragostitul Pluto i-o acordase 🙂 Evident, totul poate fi interpretat si intr-o povata strict calendaristico-agricola, care personifica ciclicitatea naturii si principalele anotimpuri, cel roditor si cel de iarna. Pana la urma pare o poveste cu happy end care a servit drept inspiratie pentru cel putin o capodopera, cea a lui Bernini pe care o vedeti aici.

Intre 1622 si 1625, Bernini ciopleste cea mai delicata si mai dramatica lucrare a sa: Apollo si Daphne. Artistul extrage din nou din mitologie o fantastica poveste care ne invata o dureroasa povata de dragoste: iubirile eterne sunt numai acelea care nu incep niciodata. Frumosul Apollo si superba nimfa sunt victimele unui capriciu al glumetului si crudului Eros. Il sageteaza pe zeu pentru a se indragosti fara rezerve de nimfa dar in acelasi timp o imunizeaza pe aceasta de orice avans amoros. Curtarea asidua a lui Apollo o ingrozeste pe virginala creatura, fiica a zeului apelor curgatoare Peneus. Apollo o urmareste pe Daphne care isi implora tatal sa-i protejeze puritatea. Cand zeul solar o ajunge din urma si era gata-gata s-o prinda, Peneus isi transfroma fiica in dafin. Povestea dramatica este extrasa de Bernini din ‘Metamorfozele” poetului Ovidiu. Sculptorul surprinde chiar acest moment, in care pielea nimfei se transforma in scoarta, picioarele ii prind radacini, bratele devin ramuri iar pletele frunze de aur. Indurerat, Apollo imbratiseaza copacul si isi impleteste din ramuri o cunuma de lauri, decretand sacralitatea acestei plante.

Am intrebat sculptori cum este posibil ca din marmura sa rezulte asemenea finete? Mi s-a raspuns ca marmura proaspat taiata din cariera este o roca relativ moale si ca dantelaria frunzelor si detaliile sunt obtinute nu cu dalta si ciocanul ci cu burghie speciale de sculptura, slefuire indelungata si foarte, foarte multa munca si rabdare…