Frumusetea ideala
Praxitele, Jean Auguste Dominique Ingres
Frumusetea ideala inseamna o idealizare a corpului static, iar arta ca mimesis face sa transpara in concretizarea materiala frumusetile sufletesti. Sculptura greaca nu a idealizat un corp abstract, ea a incercat sa caute frumusttea ideala, kalokaghatia (kalokaghatia desemneaza frumusetea vazuta ca finalitate, armonie si placere si binele moral. In orice context acest termen semnifica frumusete si bunatate, faptul de a fi un om frumos si bun, deoarece in gandirea greaca corpul si sufletul sunt indisociate) facand o sinteza a corpurilor vii, iar aceasta sinteza devine un mijloc pentru expresia unei frumuseti psihofizice care armoniza cu sufletul si corpul.
Platon sustine ca frumosul presupune adecvare, eficacitate, utilitate, placere si desfatare, iar esenta frumosului consta in ordine, masura, proportii, consonanta, armonie.
]n dialogul Hippias Maior, Platon vorbeste despre tema frumosului si arata cum trebuie urcat pentru a conduce la ceva de ordinul Ideii. Socrate spune ca in momentul in care percepem frumosul in existente reale, ne-am ridicat la eidos adica la acea natura care le face frumoase pe toate. Pe de alta parte Hippias afirma ca frumos este tot ce e potrivit la om si in viata umana, o existenta plina dusa la capat si bine incheiata. Frumosul devine cauza binelui potrivit lui Platon, frumosul functional apare ca o simpla tehnica de producere a binelui.
Idealizarea frumusetii corpului, ne spune Henri-Pierre Jeudy, in lucrarea Corpul ca obiect de arta, este de multe ori raportata la reprezentarea corpului imobil si in mod special la sculptura, deoarece corpul in repaus inspira o receptare estetica mai puternica decat corpul in miscare.
Praxitele a celebrat acest ideal de frumusete feminina care consta la el in forme pline, puternice. Finetea este rezervata proportiei si gatului care sustine un cap mic, delicat, cu trasaturi ascutite, avand o pieptanatura complicata, cu parul vaporos, ondulat, care se strange pe ceafa antr-un conci gros.
Imaginile corpului sunt transformate de catre artist in reprezentari, el obiectiveaza dupa cum afirma H.P.Jeudy in Corpul ca obiect de arta, intr-atat incat ne ofera o configuratie atemporala despre trup.
Artistul est cel care face din corp un tablou sau o statuie exprimand prin jocurile de compozitie, mobilitatea imaginilor, transformand acea efemeritate a lor in eternitate.
In convorbirea cu Theodota, Socrate incearca s-o convinga ca frumusetea formelor nu e suficienta pentru a fermeca si a seduce, mai este nevoie de un suflet frumos, de o intelepciune.
Frumusetii artistice ii mai adauga in cele din urma o conditie: redarea unui anume ideal intrevazut in zona binelui moral si a virtutii, virtutea fiind frumusetea sufletului.
Praxitele este considerat unul dintre artistii greci pe care Antichitatea i-a apreciat cel mai mult, deoarece a stiut sa exprime gustul pentru gratie al contemporanilor sai si a reusit sa prezinte intr-o maniera eleganta, plina de gratie, frumusetea feminina.
Prin operele sale sculptorul grec ne face sa sesizam articulatiile corpului, sa le intelegem jocul, dar fara ca statuia sa aiba ceva rigid sau artificial. Stie cum sa creeze astfel incat sa transpara musculatura si osatura sub supletea pielii, dar si sa dea impresia unui corp viu in toata gratia si frumusetea sa.
Un corp atat de bine construit, atat de simetric nu exista in natura, de multe ori artistii priveau modelele si lasau deoparte trasaturile care nu le erau pe plac. Pentru a realiza o lucrare perfecta copiau intai trasaturile unei persoane, iar dupa, eliminau neregularitatile, acele caracteristici care nu se incadrau in idealul lor.
Figurile artistilor greci sunt deosebite deoarece arta atinsese in acea perioada un punct de echilibru nou si rafinat intre abstractie si individualizare. Foloseau corpurile si miscarile pentru a exprima ceea ce Socrate numea framantarile sufletului, deoarece aveau impresia ca atunci cand redau trasaturile fetei ar fi denaturat si compromis regularitatea simpla a corpurilor.
Idealul ar trebui inteles ca frumusetea unei figuri in ansamblul ei, care nu se gaseste in natura intr-o asemenea maniera, dar care poate aparea la unele statui.
Statuile lui Praxitele incarneaza senzualitatea, gratia, blandetea pe care le pot traduce corpurile. Lui Praxitele i-a revenit privilegiul de a realiza prima statuie nud a unei femei, o reprezentare a zeitei Afrodita. Infatisarea zeitatilor a fost luata dupa un ideal indicat in natura si care ramane identic aproape in toate lucrurile.
Caracterul uman al zeitei infatisata ca un model frumos si goliciunea totala erau lucruri noi pentru acea epoca. Ceea ce i-a surprins pe greci a fost faptul ca Praxitele a realizat un nud folosindu-se de imaginea unei zeite.
Afrodita din Cnide este o statuie din marmura de Paros, colorata de pictorul Nicias, iar model se pare ca a fost curtezana Frine. Aceasta statuie a fost cel mai des copiata si imitata in lumea greaca si romana. Afrodita din Cnide ne apare acoperindu-si cu mana dreapta partea intima a corpului, iar in cealalta mana tine un vesmant deasupra unui vas asezat in partea stanga a zeitei.
Praxitele vorbeste despre corpul feminin asa cum nimeni nu o mai facuse pana in acel moment, punand accentul pe ondulatiile ferme, formele care se alungesc, curg, emanand senzualitate, gratie si eleganta.
Elie Faure in Histoire de l’art spune despre Praxitele ca atinge spiritul din spatele epidermei statuilor, fixeaza pe fata acestora un zambet, o umbra luminoasa, iar unitatea confera operelor stralucire.
In pictura, Jean Auguste Dominique Ingres a fost unul dintre cei care a reprezentat atat de idealizant corpul nud al femeii.
Marea Odalisca este o panza pictata de Ingres in anul 1814. Acest nud reprezentand silueta zvelta a unei femei intinse poseda farmecul discret si senzualitatea femeii care se imbaiaza. Odalisca este intoarsa cu spatele la noi, dar ne arata totusi chipul. Mai mult chiar ne observa cu ochii sai mari, lipsiti de gene, atat de tipici picturii lui Ingres. Insa cele mai caracteristice sunt liniile cursive ale trupului femeii purtand doar un turban pe cap si cateva bijuterii, se odihneste pe un pat acoperit cu tesaturi bogate, draperii groase din damasc feresc trupul ei gol de ochii indiscreti, umerii si capul ies in evidenta pe fundalul intunecat care-i pune in valoare luminozitatea pielii. Linia orizontala trasata de corpul femeii se intinde pe toata suprafata panzei si confera intregii scene o pace netulburata nici macar de privirea patrunzatoare a tinerei. Trasaturile fetei sunt regulate, conturate de tuse usoare si totusi precise, precum si de o umbra subtila.
Odalisca ne incanta printre altele si prin contrastul dintre poza statica si fluenta formelor sale. Datorita unor tonuri cromatice clare si agreabile pe care pictorul le-a folosit pictand trupul se creeaza senzatia ca acesta este la fel de armonios precum coada unui paun deschisa in evantai. Curbura spatelui pare sa nu se mai termine dintr-un motiv simplu, Odalisca are cu trei vertebre mai mult decat normal. Soldurile sunt prea largi, gatul rasucit, sanul sau pozitionat chiar sub axila, iar piciorul strans legat in mod bizar de restul corpului. Insa Ingres si-a permis in mod constient sa deformeze trupul.
As vrea sa mentionez ca despre aceasta opera de arta disparuta, Adrien Goetz a scris un roman, La Dormeuse de Naples. In 1814, aflandu-se la Napoli pentru a picta portretele familiei regale, Ingres intalneste o tanara in apropierea portului italian. Intre cei doi se contureaza o relatie de dragoste, niciodata consumata, dar idealizata prin pictura. In cele din urma tabloul va deveni o enigma deoarece dispare, ratacit prin galeriile subterane.
La Dormeuse de Naples nu este un roman istoric, dar sunt prezentate povestile a trei pictori istorici. Trei texte scurte scrise de Ingres, Corot si un colaborator anonim Gericault, ne povestesc pe rand geneza tabloului. Operele lor sunt adevarate, aventurile inventate. Evocarea Romei din prima jumatate a sec. al XIX-lea, loc de intalnire al tuturor pictorilor din Europa este o adevarata reusita. Totul este fals, dar si adevarat. Marea Odalisca reprezinta imaginea idealizata a unui pictor canonizat. In prima parte Ingres ne prezinta emotiile avute pe parcursul realizarii operei de arta. Am putea spune ca imaginea sa a fost puternic inflacarata datorita contactului cu modelul, o frumoasa pe care a cunoscut-o la Napoli.Pe parcursul povestirii il insotim pe Ingres cu interes in viata sa, in operele sale.
Al doilea narator este Corot, cel care aseamana faimosul tablou cu o imitatie putin ciudata. De asemenea, vorbeste despre peisajele sale pe care le considera reusite. In fine, Gericault, cel care va fi fermecat de aceasta misterioasa Dormeuse. Intriga romantioasa este captivanta si in acelasi timp o perfecta uneltire.Cele trei istorisiri scrise la persoana I, vocile diferite ale pictorilor se unesc in jurul unei opere devenita mitica.
La Dormeuse de Naples este un roman care exploreaza fascinatia pentru un tablou pierdut, in care este prezentata frumusetea ideala, prin modelul necunoscut cu un corp fermecator.
Pictura corpului ne spune Jeudy in Corpul ca obiect de arta, este un mod de a figura stari de spirit, emttii ca sii cum tabloul ar fi o oglinda misterioas a fiintei.
Frumusetea trupului omenesc a fost perceputa diferit de-a lungul secolelor. In Grecia antica insa s-a dorit idealizarea acestei frumuseti.
Dorinta de a intalni modelul de frumusete ideala i-a determinat pe artisti si scriitori sa-l reprezinte in operele de arta.
Bibliografie:
Faure, Elie Histoire de l’art; L’art antique, Ed. Denoel, 1985
Enciclopedia Civiliztiei Grecesti, trad. Ioana si Sorin Stati, Ed.Merdiane, Bucuresti, 1970
Gombrich,E.H., Istoria Artei, Pro Editura si Tipografie, 2007
Goetz, Adrien, La Dormeuse de Naples, Ed. Le Pasage, 2004
H.P.Jeudy, Corpul ca obiect de arta, trad. Ana Maria Garleanu, Ed. Eurosong & Book, 1998
Loilier, Herve, Histoire de l’Art, Ed. Ellipses, 1994
Platon, Opere, vol.II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976