Inca imi pun problema relevantei contextului in a stabili valoarea unei opere de arta. Adica daca o opera de arta are nevoie de explicatii sau nu? Cand renasterea a dezgropat minunile Antichitatii, cuvintele, povestile si biografiile autorilor si comanditarilor erau demult pulbere si praf si nu supravietuisera odata cu operele. Astazi, in arta contemporana asa zisa “conceptuala” vorbele curg garla. Si tot asa se si duc.

Am fost tentat in consecinta sa expun fara comentarii Sarutul lui Rodin pe care l-am gasit la Tate Modern dar nu m-am putut abtine sa va livrez, spre cunostinta sau readucere aminte, si povestea.

Cred asadar ca este cel putin interesant sa stim in ce context a conceput Rodin acest cuplu imbratisat care a devenit simbol al erotismului si dragostei peste tot in lume. Erotism exista, dragoste idem. Dar cuplul era unul adulterin, vinovat de unul dintre pacatele pentru care – conform bine randuitei liste a catolicilor – iti asigura o perpelire temeinica in iad. Sculptura – nu varianta in marmura ci o varianta mai mica si de bronz – trebuia sa decoreze monumentala lucrare a lui Rodin “Portile iadului”, la care sculptorul francez a lucrat ani de zile la sfarsit de secol 19, inspirat de la fel de monumentala lucrare a lui Dante Aligheri. Iata despre ceea ce va vorbesc:

Cei doi indragostiti, dupa cum ne povesteste Dante, sunt Francesca da Rimini si cumnatul ei Paolo. Cei doi se seduc reciproc in timp ce citesc impreuna din faptele cavaleresti si de galanterie ale Evului Mediu. Atata vreme cat citeau in pielea goala, puteau sa rasfoiasca si cartea de telefon, tot acolo ar fi ajuns. Si, in plus, puteau sa si raceasca (scuze, nu m-am putut abtine )

Sotul Francescai, Giovanni Malatesta, ii surprinde chiar inainte de primul – si inca neimplinitul – lor sarut si ii ucide. “A safe ticket to Hell for all”, ar zice un prelat poliglot si riguros.

Madalina Margaritescu m-a ajutat sa gasesc cantul exact al lui Dante: “Povestea tinerei Francesca da Rimini şi a lui Paolo Malatesta este relatată de Dante Alighieri în prima parte a Divinei Comedii, Infernul, Cântul V. Ajuns în locul unde sunt pedepsiÅ£i cei care au păcătuit din dragoste, Dante o roagă pe Francesca să-i povestească ce s-a întâmplat în ziua nefastă din 1285.

„Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât – răspunse-n

lacrimi şi păli -să-ţi aminteşti de clipe fericite.

Şi-o ştie domnul tău. Dar de mă-mbii să-ţi spun dorinţa cum

ne-a-nvins treptat, suspin şi grai rostind voi împleti.

Citeam odată cum l-a subjugat pe cavalerul Lancelot iubirea;

singuri eram şi fără de păcat.

Adesea-n taină ne-am surprins privirea şi-acelaşi gând obrajii

ne-a pălit; ci-un singur vers ne-a biruit simţirea.

Când am citit cum zâmbetul râvnit i-l sărută pe gură Lancelot,

acesta ce mi-e veci nedespărţit

mă sărută şi-un freamăt era tot; de-atunci nicicând n-am mai

citit ‘nainte căci pentru noi fu cartea Galeot.”

Dante este răvăşit de cele auzite şi încheie astfel :

”Şi-n timp ce unul se rostea în cuvinte, cel’lalt plângea, astfel

încât, dovadă că-mi frânse mila grai şi simţăminte,

căzui cum numai morÅ£ii pot să cadă. ”

Rodin a facut prima varianta de marmura a lucrarii – cu ajutorul numerosilor sai asistenti, desigur – in 1888, la comanda guvernului francez. Si, ca sa dau satisfactie unor comentarii legate de alte articole de pe acest blog care au facut senzatie prietenilor mei de pe Facebook, o varianta de bronz expusa la Chicago in 1893, a fost considerata “prea erotica” iar accesul la vizionarea sa a fost restrictionata. Se intampla totusi in secolul al 19-lea…

Sculptura a cunoscut repede faima si Rodin insusi a supervizat realizarea a inca doua copii in marmura si a mai multor versiuni mai mici, turnate in bronz. O varianta mai redusa in marmura a fost realizata “oficial”, dupa moartea lui Rodin, de sculptorul Henri-Leon Greber, pentru muzeul din Philadelphia. Copii in bronz exista azi cu sutele, dar, conform legii statului francez, numai primele 12 sunt considerate a fi “originale” sau autentice… Asadar, exista trei variante mari de marmura, una mai mica si nenumarate exemplare, ami mici sau mai mari, in bronz sau alte materiale, raspandite in muzee si colectii private din Franta, Marea Britanie, SUA, Danemarca si mai stiu eu unde. Daca va intalniti cu vreuna, acum ii stiti si povestea.