Ezitarile lui Brancusi




Pavel Susara


Daca ar fi sa inventariem cele mai cunoscute lucrari ale lui Brancusi din Romania, in afara ansamblului de la Targu Jiu care intra intr-o alta zona a analizei, adica  Rugaciunea, Sarutul, Cumintenia pamantului, portretele de copil, Coapsa, portretul funerar al lui Petre Stanescu, portretul lui N. Darascu, Portret de fata (Orgoliu) si Domnisoara Pogany (astazi, din pacate, plecata din tara dupa o campanie furibunda impotriva ei, initiata si antretinuta de o mina de semidocti si de impostori), am avea o imagine completa  a lui Brancusi, dar si a ceea ce inseamna opera sa pentru sculptura secolului XX. Desi toate lucrarile enumerate mai sus sint datate intr-un interval scurt care marcheaza inceputul secolului, ele sugereaza decisiv doua virste, doua estetici, doua forme de angajare a privirii si doua filosofii complet diferite.

Daca portretul lui Stanescu, al lui Darascu, Orgoliul si portretele de copil se sprijina inca pe vechea paradigma a sculpturii occidentale (care incepe cu clasicismul si se stinge o data cu jubilatia spasmodica a lui Rodin) sau, mai exact, chiar  pe viziunea rodiniana, Coapsa (Fragment de tors) si, mai ales, Domnisoara Pogany imping lucrurile intr-o cu totul alta directie: catre recuperarea vietii intime a formei, catre iesirea din concret si din individual,  catre negarea psihologiei si catre puritatea ideii. Ba chiar, daca am sta sa privim faptele de foarte aproape, in fiecare lucrare se pot citi enunturile  unor directii sensibil diferite; Coapsa trimite discret  spre frumusetea nemijlocita, catre natura de sine statatoare a formei decontextualizate, in timp ce Domnisoara Pogany invoca mai degraba un anumit gen de ideal in care concretetea si pulsatiile vitale se resorb, fara a disparea insa.  Daca acestor lucrari le mai asociem Sarutul, Cumintenia pamantului si Rugaciunea, inca doua directii ar mai putea fi inventariate in acest moment al incercarilor patetice ale sculptorului de eliberare din prizonieratul unei conventii culturale posesive si lacome. 

Sarutul si Cumintenia pamantului redesteapta memoria arhaicitatii, a imaginii sumare, de factura idolatra, asociate firesc unor  functii magico-simbolice, in timp ce Rugaciunea, prin austeritatea formei si prin expresia hieratica se duce instinctiv, insa profund si fara nicio umbra de retorica exterioara sau de efort implicit, catre expresivitatea ambigua a imaginii de tip bizantin. Dar spre deosebire de Mestrovic sau de Paciurea, care au incercat adaptarea grafismului bizantin la tridimensional prin sugestia drapajelor si prin vibratia ritmica a suprafetelor, testind chiar o punere in surdina a volumului prin efectul decorativ sau prin experienta reliefului, Brancusi construieste atemporalitatea aproape abstracta si intreaga sacralitate a imaginii fara contaminari stilistice si fara transferuri de cod sau de limbaj.  

Asadar, segmentul romanesc al operei brancusiene, aparent restrins in relatie cu  ansamblul acesteia, este, paradoxal, infinit mai amplu decit ceea ce rezulta din simpla aritmetica. Pentru ca aici nu este un singur Brancusi, cel posedat de puritatea formei si cel care ucide totul pentru a obtine, finalmente, un fulger auriu in vazduh, acel Brancusi care stie ce cauta si ce vrea, ci unul care palpeaza in directii multiple, unele chiar divergente, adica mai multi Brancusi care stiu sigur doar un singur lucru: ca ,,biftecul,, s-a alterat, ca termenul de garantie a cadavrelor a expirat si ca orizontul clasico-renascentist trebuie, daca nu inlocuit dramatic, macar completat cu un altul.

Ca teoria gravitatiei universale, careia statuarul clasic i se supune cu docilitatea profundei lui ratiunii  de a fi, trebuie contrapunctata cu ceva; insa in acest moment el inca nu stie ca acel ceva se numeste  teoria relativitatii restrinse. Sculptorul se gaseste acum in faza in care inlocuieste gravitatia universala a tridimensionalului cu diverse variante de gravitatii particulare, dar nu a descoperit inca puterea levitatiei, vertijul imponderabilitatii  si nasterea formei in chiar locul in care o dizolva lumina si o ridica la ceruri. Iar acest Brancusi, in continuare robit de masa, tulburat de relativitatea materiei si fascinat de splendoarea de dincolo de ea se gaseste inca, din fericire, in muzeele romanesti. Un Brancusi care cunoaste ireprosabil materialele, perfect stapin pe forma si pe tehnica, dar indecis inca pe ce carare sa o apuce si, tocmai de aceea, tulburator, ezitant si uman.