Dezvelirea oficiala a monumentului care – oficial sau nu – este numit Caruta cu paiate are loc duminica 19 decembrie. Nu stiu daca voi ajunge la eveniment dar cu siguranta presa in general va acoperi subiectul. Eu va arat acum numai cateva fotografii luate de la ultimul etaj al Hotelului Intercontinental, care ofera o perspectiva inedita asupra ansamblului de bronz.

Nota 26 decembrie:

Intr-o discreta avanpremiera anunt aici ca Pavel Susara se va alatura de la inceputul anului viitor Consiliului de Excelenta al Artindex.ro. Era exact persoana care lipsea pentru a-mi permite mie un cliseu, dar atat de potrivit totusi: Artindex se afla in grija Careului de Asi din critica de arta romaneasca. Nu cred ca poate exista o echipa care sa insumeze atatea cunostinte, experienta si discernamant in plastica de limba romana, pentru ca expertiza lor – cum altfel? – se intinde natural la arta universala.

Adaug aici comentariul pe care dl Susara l-a publicat pe internet despre dezvelirea ansamblului Caragiale realizat de Bolborea:

Răzbunarea lui Caragiale

Divizat sever între Eminescu şi Caragiale, adică intre o viziune romantică, mitică şi integratoare, cu frisoane magico-metafizice şi cu aspiraÅ£ii cosmice irepresibile, pe de o parte, şi, pe de alta, între disecÅ£ia pe viu a unei istorii imediate, indecise comic între Occident şi Orient, din care nu lipseşte şi o dimensiune metafizică în răspăr, în care derizoriul devenit ideal şi idealul căzut în derizoriu se regăsec în egală masură, spiritul public românesc a avut, în toată perioada modernă, oscilaÅ£ii în percepÅ£ii şi indecizii în judecăţi. Dar dacă ar fi să facem un bilanÅ£ al prevalenÅ£ei eminescianismului sau caragialismului în spaÅ£iul public, inclusiv la nivelul reprezentării celor două repere în arta monumentală, pe departe Eminescu este mai bine reprezentat, şi din punct de vedere statistic, dar şi în ceea ce priveşte calitatea operelor. Eminescu în viziunea lui Oscar Han, a lui Ion Vlad, a lui Vasile Gorduz, ca să nu mai vorbim de capodopera lui Gheorghe Anghel, eclipsează autoritar imaginea de for public a lui Caragiale, aşa cum a impus-o, de pildă, Baraschi, altoind, chiar în spiritul unui caragialism grotesc, chipul prevăzut cu pălărie al marelui dramaturg peste trupul marÅ£ial, drapat cu o amplă manta revoluÅ£ionară, al unui Lenin de-a gata, prelevat dintr-un stoc excedentar sau recuperat de la rebuturi. Pînă şi tentativa lui Brâncuşi, la insistenÅ£ele ploieştenilor de a le înzestra oraşul cu un Caragiale demn de locul care l-a zămislit, a eşuat, oarecum tot caragealesc, din pricina pălăriei – ploieştenii îl voiau cu pălărie, iar Brâncuşi nici nu voia să audă -, a celei pălării care lui Baraschi nu i-a creat nici cea mai mică problemă. După aproape o sută de ani de la moartea marelui dramaturg, al cărui spirit ne-a însoÅ£it şi ne-a sancÅ£ionat fără milă cînd ne-a fost lumea mai dragă, dar pe care ni l-a relevat doar coabitarea cu Lenin, într-un benign monstruleÅ£ de bronz, şi el destul de instabil pentru că în doar cîÅ£iva ani s-a plimbat prin vreo trei locuri, Ion Bolborea şi-a propus să pună lucrurile la punct şi să restituie caragialismului anvergura şi măreÅ£ia pe care, pînă acuma, nu le-am determinat şi, cu atît mai puÅ£in, nu aveam cum să ni le asumăm.

Aşa cum Dunărea, în celebra naraÅ£ie a lui Eugenio Magris, izvorăşte din susurul unei cişmele uşor defecte din munÅ£ii Pădurea Neagră, enorma fabulaÅ£ie a lui Bolborea despre Caragiale îşi are originile într-o sculptură mică, de sine stătătoare, achiziÅ£ionată ulterior de Ministerul Culturii, numită CăruÅ£a lui Caragiale. Moment de ruptură sau, mai exact, de reconsiderare a relaÅ£iilor sale cu forma plastică, lucrarea CăruÅ£a lui Caragiale marchează trecerea lui Bolborea de la formele închise, de la nucleele de materie dură în plin proces de expandare, în care energiile centrifuge erau sfîşiate, expresionisto-baroc, de forÅ£e centripete relativ egale, la un figurativism care se înscrie în stilistica generală a sculptorului, dar care acreditează şi o schimbare de grilă în ceea ce priveşte lectura şi descifrarea realului. Aici nu mai avem de-a face doar cu modelarea directă a materiei, a substanÅ£ei amorfe şi fruste, şi nici numai cu o anumită aspiraÅ£ie spre formă, ci şi cu un alt tip de gîndire explicită, epică, şi cu o poziÅ£ionare morală subînÅ£eleasă. CăruÅ£a lui Caragiale este metafora unei lumi perfect articulate, coerente şi ferme ca imagine plastică, dar cu multipli vectori centrifugi ca sensuri de lectură şi ca perspective morale. Forma spaÅ£ială în sine, opacă din punct de vedere al semnificaÅ£iilor colaterale, autoreferenÅ£ială şi autistă, se deschide acum brusc, se contextualizează, devine semnificativă dincolo de propriile-i enunÅ£uri şi, ceea ce este cel mai important, repune în discuÅ£ie, la început timid şi aproape insesizabil, obsesia originară a sculpturii româneşti: unde se aşază tridimensionalul, chipul cioplit, într-o civilizaÅ£ie profund nonfigurativă, convertită tîrziu, doar cu o sută cincizeci de ani în urmă, la tipul de imagine şi de expresie de factură occidentală? Aceste enunÅ£uri în germene, care pot fi identificate doar privind înapoi, de la nivelul la care proiectul lui Bolborea a ajuns astăzi, s-au dezvoltat apoi pînă au căpătat anvergura unei filosofii şi a unei concepÅ£ii generale despre statuar. Iar CăruÅ£a lui Caragiale a început, astfel, o excepÅ£ională carieră, atît din punct de vedere expresiv şi formal cît şi din punct de vedere moral, pentru că mai mult ca niciodată în ultimii aproape o sută de ani, lumea lui Caragiale a erupt acum în spaÅ£iul public românesc în toate dimensiunile ei, de la cele caricaturale şi frivole şi pînă la acelea din care nu lipseşte un anumit tip de măreÅ£ie şi de dramatism.

Intuind acest moment psihologic, identificîndu-şi potenÅ£ialul temei prin lucrarea deja imaginată şi slujindu-se de imaginea excepÅ£ională a cîtorva actori din ultimii cincizeci de ani care au devenit, cumva, sinonimi cu personajele lui Caragiale, dacă nu chiar personajele însele, printre care Grigore Vasiliu Birlic, Lucia Sturdza Bulandra, Radu Beligan şi alÅ£ii, Ion Bolborea a trecut de la CăruÅ£a lui Caragiale, adică de la fenomenul văzut în mic, la Lumea lui Caragiale, la universul uman şi simbolic pe care marele dramaturg la creat şi l-a asociat ireversibil vieÅ£ii noastre publice. Dar deşi sculptorul cunoaşte în extensie şi în profunzime opera lui Caragiale, căreia i-a cartografiat geografia şi i-a analizat spiritul, i-a studiat fauna şi i-a pus sub lupă morala, în esenţă Lumea lui Caragiale este o provocare aruncată în primul rînd istoriei sculpturii şi doar în al doilea rînd una care priveşte literatura sau spectacolul teatral. Şi tocmai aici stă performanÅ£a unică a lui Ioan Bolborea, adică în capacitatea lui de a repune în discuÅ£ie, într-un context cultural amplu, care implică deopotrivă teatrul, literatura, miturile culturale etc., statutul sculpturii de for public, şi nu numai, după ce el a fost drastic reformulat de către Constantin Brâncuşi. Subminînd statuarul tradiÅ£ional, cel de filiaÅ£ie clasico-renascentistă, pe care şi spaÅ£iul românesc şi l-a însuşit odată cu modernizarea Românei de la mijlocul sec. XIX, Constantin Brâncuşi a împins sculptura fie spre vîrstele arhaice ale umanităţii, către neolitic şi idolatrie, fie către simplificarea ultimă, către dizolvarea materiei în lumină, mutînd radical accentul de pe masă, de pe vocaÅ£ia ei gravitaÅ£ională, pe imponderabilitate, pe zbor, pe contopirea cu eterul şi cu lumina. El nu polemizează explicit sau implicit doar cu Michelangelo şi cu Rodin, ultimul exponent major al paradigmei clasico-renascentiste, ci cu o întreagă vîrstă a umanităţii şi cu tiparele ei mentale acreditate de-a lungul a cîtorva mii de ani. Postbrâncuşianismul, atît în sculptura noastră cît şi în cea europeană, a însemnat o permanentă oscilaÅ£ie între materialismul, între substanÅ£ialismul sculpturii de tip clasic, şi minimalismul de factură nonfigurativă, abstractă sau decorativă, generat de breşa pe care Brâncuşi a făcut-o în corpul previzibil al figurativului. Deşi s-au căutat multiple soluÅ£ii de ieşire de sub presiune mentală a lui Brâncuşi,- Giacometti erodează materia pînă la limita suportabilităţii acesteia, Moore restituie forÅ£a de gravitaÅ£ie purismului brâncuşian, Calder înceracă o radicalizare a imponderabilităţii formei pînă la acuzarea efectivă a mişcării în spaÅ£iu, Hajdu transferă nonfigurativul în decorativism pur, Silvia Radu şi Vasile Gorduz aduc în sculptură fie spiritul unui paleocreştinism inocent şi vag, fie un anumit tip de elenism resemnificat eclezial -, nici un alt sculptor important de până acum nu a avut curajul explicit al recuperării lui Rodin, acela de a relua sculptura nu de unde a lăsat-o Brâncuşi, ci de unde a început-o el, fără a ignora în vreun fel întreaga memorie a brâncuşianismului. Lumea lui Caragiale este, astfel, un moment major al concilierii lui Rodin cu Brâncuşi, nu prin întoarcere în timp sau prin preluări directe, ci prin rediscutarea profundă a figurativului şi prin redimensionarea spaÅ£ialităţii sculpturii. Lumea lui Caragiale nu este o galerie de portrete, un cumul de caractere sau, pur şi simplu, un grup statuar, pentru că nimic nu rămîne în retorica obişnuită a sculpturii clasice, după cum nu este nici o simplă negociere cu spaÅ£iul, un discurs abstract asupra plinului şi a golului, un joc inteligent cu suprafeÅ£ele şi volumele, pentru că întregul ansamblu este o metaforă gravă, dar de o libertate absolută, lipsită de orice crispare, a existenÅ£ei înseşi. Lumea lui Caragiale este lumea, pur şi simplu, este o glosă asupra existenÅ£ei individuale şi colective, este o revărsare de tipologii, de stări, de atitudini, de histrionism şi de suferinţă, de măreÅ£ie şi de frivolitate, de lucididate, de melancolie şi de dramă. Ea împacă gravitaÅ£ia cu imponderabilitatea, retorica figurativă cu abstracÅ£ia tipologică, topeşte volumul în suprafaţă sau, dimpotrivă, induce suprafeÅ£ei atîta energie vitală şi sufletească încît aceasta devine forma însăşi, incluzînd deopotrivă mişcarea şi volumetria. Cerul coabitează aici cu pămîntul, aerul se mişcă tridimensional printre trupuri, atemporale şi încremenite ca formă de agregare a materiei, dar atît de vii, de fremătătoare şi de inocente prin substanÅ£a umană şi aura de idealitate cu care sînt investite.

Prin toate dimensiunile sale, de la cele conceptuale, filosofice şi estetice şi pînă la cele care se referă direct la componentele tehnice şi mareriale, de la mesajul uman şi atitudinea morală şi pînă la aşezarea în spaÅ£iu şi forÅ£a de impact, Lumea lui Caragiale este cel mai important eveniment al sculpturii de for public din spaÅ£iul românesc şi, poate, nu numai, de la ansamblul lui Brâncuşi de la Târgu Jiu şi pînă astăzi.

Pavel Şuşară

P.S. Din păcate, această capodoperă a statuarului românesc dintotdeauna, care stă fără complexe alături de ansamblul lui Brâncuşi de la Târgu Jiu, a fost de la început adusă în derizoriu prin ceremonialul comunisto-propagandistic de la inaugurare sau, dacă este mai potrivită formula, de la dezvelire. Discursuri convenÅ£ionale, faună recuperată, entuziasme scrîşnite, fără nicio legătură cu importanÅ£a excepÅ£ională, artistică şi morală în acelaşi timp, a acestei lucrări. Dar cum putea fi altfel, cînd ceremonialul inaugural a fost organizat de un anume Negrei, o ventuză notorie a adiministraÅ£iilor culturale bucureştene, fost medic prin Buzău, un fel de variantă culturnică a lui Mugur Cuivică, transferat din ambianÅ£a lui Emil Constantinescu prin tot felul de birouri confortabile, de data asta in ambianÅ£a Primăriei Generale? Ioan Boborea, din fericire, a dat culturii româneşti această impresionantă lucrare, dar, din nefericire, nu le poate da minte, pricepere, cultură etc. etc.. şi acelora care urmează să o administreze de acum încolo. Dar şansele nu sînt cu totul compromise: Caragiale, gîndirea, creativitatea şi bronzul sînt vizibile, consistente şi perene, pe cînd Negreii sînt străvezii, precari şi vremelnici…. (P.Ş.)

Eu am sa revin cu fotografii pe care le voi realiza curand, intr-o zi cu soare (n.r.)