Corneliu Ostahie     Artisti, ateliere, galerii – Ghid facultativ de incantat privirea

Cu vreo doua luni înainte sa ma apuc de scrierea acestui articol, am realizat un interviu cu maestrul Traian Bradean. Conform obiceiului meu, dar si întelegerii pe care am avut-o cu domnia sa, i-am aratat textul ce urma sa fie trimis la tipar. M-a sunat dupa vreo doua zile si mi-a spus ca are câteva “mici observatii”.

Cu toate ca eram  calit în tot felul de dispute si negocieri consumate de-a lungul timpului cu diversi intervievati care, în situatii similare, voiau pur si simplu sa schimbe cu totul ceea ce declarasera initial în fata reportofonului, marturisesc ca m-a încercat o emotie de debutant. Am luat la repezeala dublura manuscrisului si un pix, pregatindu-ma de ceea ce era mai rau, mai ales ca de aceasta data mi-ar fi fost greu sa-i refuz  unui asemenea interlocutor eventualele modificari de substanta pe care mi le-ar fi cerut. M-am linistit însa repede: maestrul voia doar sa adaug câte o sintagma pe ici-pe colo, mai precis sa pun înaintea numelor unor ilustre personalitati evocate de el în interviu cuvintele “domnul profesor” sau, dupa caz, “domnul doctor”.

Era vorba de Anastasie Demian, Gheorghe Ghitescu si Alexandru Ciucurencu, oameni de care se simte extrem de apropiat si pentru care manifesta un respect enorm si, mai ales, viu, dincolo de faptul ca ei au pasit de mult în lumea umbrelor. Faptul  acesta nu m-a lasat deloc indiferent, deoarece mi-am dat imediat seama ca, pentru Traian Bradean, atât Anastasie Demian, cât si Gheorghe Ghitescu sau Alexandru Ciucurencu sunt astazi la fel de prezenti în existenta si în trairile sale ca si atunci când erau în viata. De aici si sfiala domniei sale de a le rosti numele altfel decât însotite de formulele ceremonioase care exprima recunostinta si admiratia fata de ei. M-am gândit atunci si ma mai gândesc si acum daca nu cumva ar trebui sa-i urmez exemplul si sa scriu peste tot în acest articol “domnul profesor Traian Bradean” si nu doar “pictorul Traian Bradean” sau “maestrul Traian Bradean”. Asta pentru ca atât persoana, cât si arta domniei sale îmi impun un sentiment de pretuire profunda si cât se poate de sincera. Daca n-o s-o fac totusi, as vrea sa fiu crezut pe cuvânt de onoare ca motivele tin exclusiv de chestiuni stilistice.

Talent mostenit

Primul concept care mi-a venit în minte atunci când am încercat sa schitez o evaluare critica personala a creatiei lui Traian Bradean a fost  cel de autenticitate. Un concept despre care este relativ usor sa vorbesti în general, dar care este infinit mai greu de probat într-un caz particular. Si, totusi, în situatia de fata dificultatea este doar aparenta, deoarece argumentele pe care ma pot sprijini sunt numeroase si la îndemâna. O sa ma refer, în cele ce urmeaza, la doua dintre ele. Mai întâi, este vorba despre un desen datând din 1957, dar care nu apartine maestrului, ci mamei acestuia, Livia Bradean. Este un portret a carui expresie generala, alaturi de ductul continuu, aminteste în mod frapant de Henri Matisse.

Povestea lui este deosebit de interesanta si cât se poate de relevanta pentru mica demonstratie în care m-am angajat. Cu prilejul primei sale expozitii, deschisa în 1957, dupa cum aminteam mai sus, tânarul, pe atunci, pictor Bradean si-a invitat mama la vernisajul de la galeria Galateea. A doua zi a adus-o din nou în expozitie si, la un moment dat, a lasat-o singura în sala, el dând o fuga la facultate, unde avea de rezolvat niste probleme urgente. Ca sa nu se plictiseasca, doamna Livia a luat o coala de hârtie si un creion si a început sa deseneze, modelul fiind una din pânzele de pe simeze. Când s-a întors, fiul a fost realmente surprins de  ceea ce iesise din mâna mamei sale – o lucrare plastica de o modernitate cu totul neasteptata, exprimând o viziune puternic personalizata, care avea doar o vaga legatura cu lucrarea de pe perete. Desenul acela, pe care maestrul îl pastreaza cu sfintenie în atelierul sau, parea cu atât mai putin verosimil cu cât autoarea lui nu era artist plastic, nu avea studii în domeniu si nu-si mai manifestase niciodata talentul într-o  maniera atât de decisa. Nu stiu ce explicatie a gasit pâna la urma artistul  chestiunii cu pricina. Pentru mine însa, sensul acestei întâmplari, pe care el mi-a povestit-o cu emotie si cu duiosie, este cât se poate de limpede: harul sau nu a aparut din nimic, nu este un produs de sinteza obtinut si cizelat exclusiv în scoli sau ateliere, ci o componenta mostenita, un dat autentic al dimensiunii creatoare a personalitatii sale.

Al doilea fapt cu valoare de argument pe care doresc sa-l invoc aici este legat de rasfoirea recenta a unui caiet de desene, pe coperta caruia este inscriptionat anul 1946. Atunci, Traian Bradean avea doar 19 ani si înca nu daduse admiterea la liceul de arta. Cu toate acestea, expresivitatea si calitatea artistica ale acelor desene sunt cu totul exceptionale. Maestrul mi-a marturisit chiar ca, privindu-le acum prin prisma experientei si exigentelor profesionale pe care le-a acumulat în cei 50 de ani care au trecut de la conceperea lor, constata el însusi cu mirare ca la multe dintre ele nu ar avea nimic de îndreptat. Aceasta este o alta  proba indubitabila a autenticitatii talentului artistului si a capacitatii sale timpurii de a interpreta corect, plauzibil si, mai ales, valid din punct de vedere estetic sursele de inspiratie, în  transfigurarea carora  s-a folosit de un limbaj plastic surprinzator de bine însusit înaintea oricarei  asimilari didactice institutionalizate.

O filosofie victorioasa

Ecuatia accesului în sfera întelesurilor subtile ale artei lui Traian Bradean nu poate sta însa într-un singur termen. Pe lânga autenticitate, mai trebuie aduse în discutie si relatia cu traditia, si rigoarea carteziana a definirii si compunerii câmpului plastic. Nu întâmplator, în motivarea unor “Note de curs la maiestrie” (1974), artistul considera  ca “Originalitatea apartine secolelor care au mistuit tot ceea ce a fost fals, neclar si netraditional”. Cu alte cuvinte, timpul a sanctionat fara drept de apel lipsa de autenticitate, viziunile confuze, eclectice si improvizate, precum si tentativele de rupere totala a discursului artistic de propriile lui radacini. Mai rezulta din scurta fraza de mai sus ca originalitatea – himera dupa care alearga toti artistii, indiferent de genul în care se exprima si de anvergura înzestrarilor lor – nu este altceva decât sinteza dintre evidenta originara, limpezimea mesajului exprimat si traditie. Pentru a îndeparta orice posibila interpretare eronata ar trebui, poate, subliniat si  faptul ca a fi traditional nu este, în viziunea lui Traian Bradean, un mod deliberat de raportare voluntara, mai mult sau mai putin inspirata, la trecut si la istorie, ci o calitate intrinseca a chiar faptului de a fi autentic. Prin aceasta abordare, nici chiar inovatiile stilistice revolutionare nu intra în contradictie cu modul de a fi traditional.

Gratie unei astfel de filosofii, Traian Bradean si-a revendicat în mod constant filiatia artistica de la anticii greci, romani si egipteni, purtând-o prin marile experiente ale Renasterii si situând-o chiar în proximitatea unor titani moderni de talia lui Braque sau Picasso. Fireste, nu este vorba de influente directe si nici de comparatii fara acoperire, ci de asimilarea spiritului creatiei cu adevarat autentice, spirit pe care l-a imprimat operei sale în functie de determinarile induse de contextele, impulsurile, dar si inevitabilele limitari ale propriilor aspiratii realizabile.

Alaturi de toate acestea, este nevoie sa readucem în discutie rigoarea care caracterizeaza întreaga opera plastica a artistului. Repudierea ezitarilor si a anarhiei pe care lipsa de pretuire a acuratetii limbajului plastic le poate introduce în structura  imaginii, viciind statutul de autenticitate al acesteia, este vizibila în fiecare desen si în fiecare pictura a sa. Într-un comentariu din 1977, profesorul Gheorghe Ghitescu nota: “Pictorul ofera numai ceea ce întelege plastic si stapâneste tehnic, si aceasta da operei sale sinceritate. El poate justifica toate detaliile demersurilor sale plastice (…) Bradean nu se alatura pictorilor care nu stiu ce sa creada sau pe cine sa creada. El are certitudini câstigate cu mari sacrificii, deoarece opera sa emana încredere”. De remarcat în aceasta suita de aprecieri facute de autorul celebrei “Anatomii artistice” afirmatia potrivit careia pictorul “poate justifica toate detaliile demersurilor sale plastice”. Este probabil cea mai sintetica si cea mai aplicata judecata critica facuta vreodata asupra operei lui Traian Bradean. Spun asta bazându-ma pe faptul ca, într-adevar, artistul despre care s-au scris aceste cuvinte  a stiut întotdeauna, cu maxima precizie, de ce, cum si ce face într-un anume fel cu punctul, cu linia, cu pata de culoare. A fi în masura sa motivezi fiecare astfel de amanunt si,  împreuna  cu el, legatura lui indestructibila cu ansamblul imaginii înseamna, implicit,  sa fii un mic demiurg al propriului fragment de univers. Si mai înseamna sa ramâi cu fruntea sus atunci când cineva, oricine ar fi acela, îti va cere sa dai seama pentru conditia ta de artist.

La cei aproape 80 de ani ai sai, maestrul Traian Bradean poate sta linistit din toate aceste puncte de vedere: este, fara niciun dubiu, fauritorul  unei  opere artistice profund personale, perene si, mai ales, autentice, în întelesul pe care el însusi l-a definit.  Poate tocmai de aceea îsi permite adesea sa spuna, contrariindu-i pe neavizati si facându-i fericiti fara motiv pe cei care îl pizmuiesc în mod nesabuit:  “De fapt, eu nici macar nu ma consider pictor!”

(Intercity Magazin, nr 23/2006)