Nicolae Macovei     Dincolo de imagine

Reticenta unor artisti fata de “Digital art” sau “Computer Art” este într-un fel justificata. De fapt, poate fi vorba numai despre o rezerva sau o prudenta profesionala fata de probleme strict “tehnice” lipsite, cel putin la noi, de un suport integrator estetic bine articulat si neacceptate (înca) pe deplin din cauza rutinelor si a necunoasterii. În ultima instanta chiar lipsa unor lucrari convingatoare de arta pe computer, probând “estetica” operei de arta, dar si existenta unui suport social confuz, de “tranzitie” poate justifica (partial) aceasta atitudine. Dar un instrument de lucru atât de complex si “direct” – computerul – nu a intrat deja în obisnuit, în normalitatea mijloacelor prin care artistul plastic, de pilda, se exprima? Aici raspunsul este nuantat.

De fapt – cel putin la noi – nu prea multi creatori s-au apropiat profesional de computer si de mediul lui virtual. Si mai putini au reusit sa “dialogheze” cu el pâna la capat. Profesional. Mai degraba computerul si rutinele programelor (Adobe Photoshop ori Corel Draw, de pilda – pentru 2D) reprezinta un fel de “template” pe care ti-l însusesti în graba pentru a rezolva repede si eficient treburi imediate si foarte concrete: coperta unei carti, un afis, tehnoredactarea unui text cu imagini, o prezentare, etc. Si, poate, asa este normal sa fie.

Niciodata un instrument cu ajutorul caruia un artist se exprima nu poate fi altceva decât un …instrument. La capatul lui “manipulator” se afla efortul creator, imaginatia ori pur si simplu rutinele unei fiinte singulare (artistul) ce propune un dialog cu sine si ceilalti prin intermediu operei de arta a carui autor este. Si totusi atunci când este vorba despre “Digital art” si imaginea virtuala obtinuta cu ajutorul computerului lucrurile nu mai sunt atât de clare si bine delimitate. Un fel de “principii de incertitudine” se instaureaza aici.

Computerul si capacitatea lui fabuloasa de a combina si recombina realitatea vizuala si virtuala – atât 2D cât si 3D – se strecoara insidios si acaparator peste voin?a si limitele firesti ale artistului pentru a impune un soi de dialog om-masina, fara precedent în actul de creatie rezervat de obicei doar omului. E o colaborare chiar o sinteza sui-generis între limitele imaginarului si “nelimitarile” oferite de masina. Se schimba nu doar datele pur tehnice ale “imaginii” dar si patternul ei, invizibilul ei simbolic si, de ce nu, filosofic.

Avem de-a face cu o realitate vizuala ce este de fapt o noua expresie artistica, o hiper-realitate, o post-realitate, o meta-realitate în care se varsa, pentru a-si retrai existenta “virtuala”, tot ceea ce s-a putut acumula pâna astazi si a putut fi cuantificat în programe. La care se adauga o dinamica, o creativitate si o libertate de “navigatie”, prin imagine si cu ajutorul ei, nemaiîntâlnita. În acest spa?iu virtual al noilor “media” dar si al constiin?ei umane “tolerante”, post-moderne din zilele noastre opera de arta îsi pierde astfel aproape toate caracte-risticile legate de unicitate, originalitate si chiar …dimensiuni.

Estetica virtualului vizual ca parte componenta a tehnologiei de comunicatie s-a autodescoperit dar s-a si impus împreuna cu propriile ei reguli si exigente incluzând ca subcapitol estetica traditionala, de “muzeu”, ca sa spunem asa. Dar în artificialitatea ei tehnologica (într-o lume dependenta de comunicare si în care vizualul se dezvolta, parca, fara limite) nu se poate admite prevalen?a unor oculte forte de reintegrare a fiintei umane într-o unica si nivelatoare constiinta colectiva malefica?

Este, totusi, o evidenta faptul ca întegrarea în “spatiul” virtual contemporan, în ideatica si promisiunile democratiei care împinge libertatea si “nelimitarea” omului spre dimensiuni cosmice, nemaiatinse pâna astazi si “revolutionarismul” regimurilor totalitare, de pilda, unde fiinta umana era obligata sa renunte la libertati si la “nelimitari”, pentru a fi trimisa într-un egalitarism destructurant si atemporal, sunt procese antitetice, inconfundabile. Dar poate fi artistul zilelor noastre deasupra ori dincolo de aceste paradigme? Cred ca avem de-a face cu o falsa problema.

Artistul s-a sustras întotdeauna mecanismelor “unificatoare” ale constiintei timpului în care a trait pentru a se descoperi pe sine si a se darui (prin lucrarile sale) celorlalti, în calitate lui de fiinta unica. Folosindu-se în acest scop chiar  de  elementele specifice ale culturii si ale ideologiilor care l-au format. Iar arta virtuala de astazi, “Digital art”, “Computer Art” si “Infografiile” ei, dincolo de toata tehnologia pe care o presupune, dincolo de modificarile sofisticate aduse “esteticii”, dar si a obiectelor prin care se expune  (pur virtual deseori) are întotdeauna la origini o fiin?a umana, un artist ori un grup de artisti, care o propulseaza.

Artistul nu si-a pierdut nici autoritatea, nici profesio-nalismul. Are însa o alta autoritate si se bazeaza pe alte mijloace instrumentale, dar si ideatice în exercitatea profesiei lui decât artistul din alte veacuri. S-a democratizat, ca sa spunem asa, coborând din lumea spiritului si a  metafizicului de “atelier”, de muzeu în lumea imediata a tehnologiei si a “consumismului”. Foloseste, de pilda, computerul. Pentru a implanta insidios, violent dar si tandru, într-o presupusa si nevazuta pentru el constiinta colectiva nelinistile si emotiile fiintei sale individuala, însingurata chiar uneori. Cu mijloace tehnice tot mai high-tec dar si cu paradigmele ideatice pe care i le ofera timpul în care traieste.