Nicolae Macovei     Dincolo de imagine

E greu de admis ca arta se poate lipsi de o întelegere empatica, esentiala si “deschisa” fata de om si durerile lui, dar si fata de misterul si paradoxurile absolutului ce-si fac loc în spatiul cu “n” dimensiuni al fiintei, organizând parca dinadins, într-o unitate contradictorie, suferinta cu armonia, luciditatea cu speranta, lumina cu ispita si decaderea. Când Brâncusi marturisea: “Eu ma aflu, acum, foarte aproape de bunul Dumnezeu si nu îmi mai trebuie decât sa întind o mâna spre El, ca sa îl pipai!…îl voi astepta în atelierul meu…” relatia aceasta, aproape lipsita de pudoare, care se stabileste între artist si sacru, între partea absoluta si întregul relativ, vine, de fapt, sa defineasca doar una dintre fetele aceleiasi monezi. Fata cealalta fiind reprezentata chiar de precaritatea de accident cosmic a fiintei umane, în devenirea ei uimita si uimitoare prin timp, istorie si spatiu.

 Artistul este astfel un axis mundi, balansând continuu între individual si universal, între efemer si peren, între taria imperativa a vietii imediate si fragilitatea aburinda a infinitului, între durere si speranta, între utopia simplificatoare si solemna a cerului si fagaduintele suculente ale pamântului. Si el gaseste, oriunde îsi îndreapta tehnica privirii, doar ceea ce îi este familiar, ba chiar intim si indispensabil: propria lui conditie, propria lui devenire, propria lui biologie culturala si de civilizatie. Evident, o conditie proteica si nelinistitoare ca permanenta periferie a unui univers existential deschis, în centrul careia se afla tot el, omul, scaldat într-o sacralitate cosmica specifica si singulara, fara de care nu ar fi nimic sau, oricum, nu ar fi ceea ce este considerat de obicei.

Cu o fata îndreptata catre infinit, absolut si lumina si cu o alta îndreptata catre spaime, neliniste si suferinta, arta îl salveaza pe om, pâna la urma, de la uniformitate si moarte. Purtându-si secretul integralitatii izbavitoare mai mult în strafunduri nenumite si abia atinse ca limite expresive unice, decât în rulajul pe care îl are zi de zi. În mastile, uneori de-a dreptul patologice pe care le împrumuta pentru a trece dincolo de cenusiul or de exclusivismul uniformizator al unor forte ce si-o doresc aservita “ideologic”, ba chiar complet desfiintata datorita unitatii ei esentiale si misterioase, datatoare de libertate si sens, de putere si optimism.

 

În acelasi timp, arta încearca sa se salveze din conditia ei de “lux” si asceza spirituala, lasându-se irigata de tot ce o poate atinge. Ba chiar si atunci când traverseaza o situatie istorica la limita, cum este cea a totalitarismului comunist, când pare a se lasa complet aservita, devenind un oarecare instrument ideologic sau, oricum, având obiective si finalitati contrare sau chiar potrivnice propriei desfasurari. Si ce pustietate stranie, de trista dezolare, poate aparea în câmpul artei dupa eliberarea exterioara, dupa înjosirea la care s-a supus, la care s-a lasat supusa, prin artistii ei sau, mai exact spus, s-a crezut ca se supune “politic”. Pentru ca, exista si bune semne contrare. Sunt semne sigure ca tavalugul ideologiei comuniste, abatut asupra artei românesti, odata cu cel abatut asupra întregii noastre societati, nu a reusit sa dizolve, nu a reusit sa atace, ca un cancer absolut, esenta mitica a artei ca marturie a conditiei umane si a determinarilor pe care le sufera în istorie. Este, poate, de ajuns a aminti în acest sens, dincolo de emergenta la un corp sau altul de idei structurate sincron cu fenomene similare din civilizatia occidentala, trei manifestari expozitionale, ce se înscriu exemplar în a vorbi tocmai despre rosturile de fond ale artei contemporane, depasind strict diversele planuri si strategii estetice ale zilei.

Când Sala Dalles a gazduit o fascinanta si neasteptata expozitie de sculptura, datorata lui Mircea Spataru, si caracterizata de catre Dan Haulica drept o “ontologie a suferintei” iar, mai apoi, expozitia colectiva 9+1, înscrisa si ea în aceiasi albie a monu-mentalizarii tragediei si supliciului, îndurat ca purgatoriu nu numai de catre artisti, ci de toata suflarea româneasca, (în afara, probabil, de profitorii ei), deja a început sa devina limpede ca arta din spatiul nostru spiritual, dincolo de suprafata ei oficiala, nu s-a lasat îmbatata prea mult si prea adânc de aburii mistificatori ai desertului ideologic totalitar, reusind, printr-o izolare sociala fortata si într-un anonimat pagubitor, sa fie totusi ceea ce simte probabil în strafunduri, greu, evident, de cuantificat, fiecare constiinta artistica: marturie eliberatoare si demna, un zvâcnet dureros, dar viu al fiintei, pendulând între cosmar si mântuire, între divin si pacat.

În sfârsit, cea de a treia manifestare, “Filocalia”, gazduita în amplul spatiu al foaierului Teatrului National din Bucuresti, contureaza cu fata spre sacru si nepamântean, cu tensiunile unei spiritualitati eliberate de contingent si cu o fervoare religioasa greu de presupus a fi atât de bine, de viu si de bogat articulata plastic, în nisipurile atee ale totalitarismului comunist, contureaza, deci, geo-grafia privirii dinauntru nostru, îndreptata spre absolut, spre infinit si mister. Iar cineva, înca sceptic, cu o strângere de inima, sa zicem, normala, venita dintr-o prelunga spaima ca totul ar putea semana cu ceva gen “Cântarea României”, îsi poate lasa deoparte aceasta tristete, pentru a se cufunda, în sfârsit, în tumultul si sfâsierea adevaratelor confruntari programatice, în acele tensiuni mistuitoare, oricum paradoxale, specifice artei autentice, ce nu mai este dispusa doar la servirea unor obiective straine, ci numai la dinamica zvâcnirilor, iluziilor si exclusivismelor ce îi sunt caracteristice.

Artistul din tara noastra si arta lui de astazi par eliberate deci, de tot ceea ce îi constrângea pâna acum, înregimentându-i politicului. Momentul acesta, al “adevarului”, are o gravitate si o semnificatie cu care creatorul autentic este familiarizat. Mai complicat este pentru ansamblul “consumatorilor”, luat în întregul lui social, caruia arta i se adreseaza la urma urmelor si care trebuie sa depuna un puternic efort de adaptare si readucere a interesului la izvoarele creatiei si ale contradictiilor pe care le presupune opera autentica de arta. Oricum ar fi, atâta timp cât artistul, luat în individualitatea unicitatii sale, îsi cunoaste si îsi respecta conditia sa, asumându-si destinul artei ca pe o fatalitate datatoare de forta meditativa armonica si responsabilitate, totul e înca bine. Exista în spiritualitatea româneasca destule exemple ce salveaza de la anonimat si mediocritate generatii si epoci. Ne aflam, poate, în momentul demararii si afirmarii unor astfel de individualitati si de recunoastere sociala a lor. Or, poate, asa am vrea sa fie. Or, poate, asa am merita sa fie, dupa trecerile si “petrecerile”, cum ar spune Noica, la care am fost obligati de istoria ultimelor decenii.