Am stiut din prima clipa in care mi-a cazut privirea pe o pictura de-a lui Jan Albu ca am de-a face cu un artist autentic. Un cronicar sau un critic are nevoie adesea de o mare abilitate lingvistica tocmai pentru a masca adevarul despre un tablou, despre lipsa sa de valoare, ca sa fiu mai exact. Nu este cazul aici sa folosesc fraze incalcite pentru ca mesajul este clar: Jan Albu face poate cea mai buna pictura pe care am vazut-o eu in arta contemporana de la noi. Si am toata libertatea sa spun asta, atata vreme cat opinia mea nu ma angajeaza decat pe mine. Accentuez insa ca spun nu numai ca mie imi place pictura lui Jan Albu ci ca  – atat cat ma pricep – tin sa afirm ca pictura lui este una excelenta, laborioasa, profunda si de o mare calitate.

 

 

Daca ati urmarit articolele precedente, am si pomenit ca am vazut Cina cea de taina a lui Jan Albu in catacombele de la Curtea Veche, acolo unde are loc o expozitie colectiva dedicata temelor medievale. Tabloul lui Albu domina toata expozitia. Astazi l-am si cunoscut pe artist.

 

 

 

 

 

In expozitia de la Curtea veche mai are expus un Christos pe cruce.

 

 

Si asta era doar un bun inceput. Pentru ca intalnirii noastre a urmat o prima vizita la atelier si apoi o discutie la o bere, curios sa aflu povestea acestui boem. In atelier ma astepta adevaratul tezaur, panze expuse recent, nu mai departe de septembrie anul acesta, intr-o expozitie la Simeza pe care insa n-am apucat s-o vad.

 

 

 E important sa vedeti aceste panze in comparatie cu omul ca sa stiti cat de mari sunt in realitate. In fiecare am gasit un univers, un portal care, ca intr-un roman fantastic, ar fi fost gata sa te absoarba intr-o lume mitica si plina de mister.

 

 

 

 

L-am intrebat curios unde a invatat, cine i-a slefuit talentul. Si a venit surpriza, inca una: Jan Albu este autodidact. S-a nascut in 1959 in Podu Turcului, in judetul Bacau, unde tatal sau era un soi de preceptor, incasa impozite de la localnici. Si obisnuia, pe cotorul chitantierului sau pe o foaie razleata, sa faca dintr-o singura linie tot felul de desene arhaice care il fascinau pe micutul Jan. I-a uimit pe toti pe la 5-6 ani cand a reusit sa imite acele desene, ba chiar sa faca altele si mai frumoase. Acest talent ii va face viata ceva mai usoara in primii ani de scoala. Povesteste insa cu uimire ca nimeni, nici un invatator, nici o profesoara nu i-a spus vreodata ca exista pe lumea asta licee de arta. Asa ca esueaza intr-un liceu industrial din care este exmatriculat la 17 ani, inainte de a sustine examenul de treapta a doua (pentru cine isi aminteste). Se angajeaza ca muncitor necalificat la IMGB (tot pentru cine isi aminteste) si din primul salariu isi cumpara primele culori de ulei din viata lui. Pana atunci desenase in creion sau pictase cu ridicolele acuarele pe care le gaseai in librarii la rechizite scolare. Cu acele noi culori incearca sa picteze pe un carton. Evident, fara a fi preparat corespunzator, cartonul se jupoaie sub efectul culorilor si totul este un fiasco. Jan Albu va invata pas cu pas etapele picturii in ulei.

 

Este luat in armata si trimis la mama dracu, la un pichet de graniceri, fara apa curenta sau electricitate. Sunt insa luni de care isi aduce aminte cu mare placere pentru ca tot pictura ii transforma catania in interval de perfectionare artistica. Picteaza de la pancarte de propaganda comunista pana la tablouri pentru ofiterii locului.

 

Lasarea la vatra insemna pentru Albu insuratoare si la scurt timp si un copil. Abia la 24 de ani, se incrie la liceul Tonitza unde va invata desen si principiile sculpturii de la Dumitru Pastina. “Am batut 360 de grade pe un nivel, apoi am crescut un centimetru pe inaltime. Apoi iar am batut 360 de grade. Chiar am muncit foarte mult,” explica Jan anevoioasa cale pe care a urmat-o.

 

 

 

Primii ani 90 il prind incurcat in niste comenzi facile si banoase, intr-o retea care oferea oamenilor tablouri vecine cu kitsch-ul, facute dupa niste fotografii dintr-un catalog. Banii erau insa buni si viitorul parea luminos. Picta si pentru sine, perfectionandu-si tehnica si avand succes si asa. De cateva ori in viata a intalnit cativa cumparatori care l-au cumparat masiv si consistent. Banii s-au dus asa cum au venit: repede si cu toptanul. In 1997 este angajat de stareta de la manastirea Secaturii, de langa Magura Odobestiului din Vrancea sa picteze biserica lacasului. O face insa nu in stil canonic bizantin ci in stil baroc, la cererea maicutelor care erau ortodoxe de rit vechi. Va munci pana in august 1999, poate una din perioadele de stabilitate din viata sa.

 

Echilibrul nu este mentinut insa prea multa vreme dupa aceea pentru ca sotia sa divorteaza iar Jan se arunca mai abitir in boema artistica. Lucreaza bine cu spectatori si atelierul sau este plin de lume, pahare, fum de tigara si de gratar atunci cand are bani. Picteaza mult si picteaza bine. In 2000 sau cam pe atunci abandoneaza culorile de ulei care ii testau prea mult rabdarea atunci cand voia sa faca adaugiri sau corecturi. Trece un pic prin tempera apoi se stabileste pe culori de acril, in care lucreaza si astazi. Revine mult pe o lucrare, este perfectionist si asta se vede. In panzele sale mari se gaseste o elaborare renascentista si o munca de constructor de catedrale. Si pe deasupra, tablourile arata extraordinar de bine! “Am renuntat la ulei din nerabdare. Sper ca intr-o zi sa ma intorc la ulei, pe alte coordonate. Sunt rafinamente pe care numai uleiul le permite,” imi explica Jan.

 

 

 

 

Dupa cei doi ani de Tonitza nu a urmat niciodata o facultate. A fost o alegere constienta, i s-a parut ca studiul institutionalizat nu-i va aduce nimic in plus ba i-ar putea lua ceva din vigoarea care pulsa in el. Acest lucru i-a creat insa mari probleme de integrare in breasla si i-a inchis definitiv calea de acces in Uniune. Pare o formalitate dar aceasta neincluziune a permis multor netalentati titrati sa fie condescendenti si ironici la adresa sa, iar in termeni practici, i-a ingradit accesul la reteaua de galerii ale UAP.

 

Jan Albu are prima expozitie abia la 41 de ani, in 2000, in galeria Anonimus care nici nu mai exista acum, era undeva pe strada Eforie. Urmeaza alte cateva in locuri mai mult sau mai putin obscure (un sensul de off mainstream, underground). Abia in august -septembrie anul acesta poate expune la Simeza, pe bulevardul Magheru dar numai datorita hatarului si invitatiei pictorului Daniel Craciun, care il invita pe spatiul si in intervalul obtinut de el de la Uniune.

 

Toate astea par lucruri mici dar din asemenea amanunte se cladeste de fapt o viata. Il gasesc pe artist usor nedumerit de ce intr-o lume libera, valorile nu se afirma in mod natural. Este greu sa-i explici – pentru ca nici eu nu sunt (inca 🙂 un specialist – cate mediocritati pot fi promovate cu o buna organizare si cate valori s-au stins in mizerie si fara a avea vreodata confirmarea publica a semnificatiei si influentei lor artistice.

 

 

 

 

Chiar daca a vandut relativ putin si inegal, Albu povesteste impresionat cum un client i-a achizitionat o lucrare, a platit-o dar a cerut ca livrarea sa aiba loc o luna mai tarziu. Si atunci a venit si explicatia: clientul respectiv remobilase o intreaga camera pentru a potenta pictura pe care o cumparase. Oare cati artisti pot istorisi ceva similar?

 

 

 

Din pacate, Jan Albu este artistul perfect: un aspect prapadit si neingrijit, fumator inrait, banuiesc ca si amator de pahar, boem si dezordonat in viata particulara. Cui ii pasa ca are lecturi demne de un filosof si de un insetat de cunoastere si ca poate panzele lui il plaseaza in varful picturii contemporane? Talentul sau se vede din orice desen chiar daca trateaza colile de hartie cu neglijenta. Este neglijenta celui care stie ca poate face altele intr-o clipa.

 

 

 

 

 

 

 

 

Si, in caz ca n-ati observat pana acum, uitati-va bine la panzele fotografiate aici. O sa gasiti un autoportret al lui Jan Albu cam in fiecare lucrare a sa. “E cel mai la indemana model,” ii place sa glumeasca. Dar asta il face nemuritor!