*** Arthur Coulin (1869 – 1912) Nud. Pretul de pornire a fost 12.600 lei. Nu s-a vandut. Era piesa mea favorita din licitatie ***

Cu opt piese vandute prin strigare (dintr-un total de 62) si cu toate, mai putin unul, adjudecate la pretul de pornire, nu se face treaba. Monavissa va trebui sa scada toate cheltuielile din 30 la suta din suma totala colectata de 46.300 lei. Si apoi sa vada ce profit a obtinut. Daca a obtinut vreunul.

Circula pe vremuri butada “reclama este sufletul comertului iar comertul, sufletul!” As rescrie-o eu acum in genul “daca reclama nu e sufletul comertului, atunci comertul sigur sufletul!”. Imi pare rau sa vad cum mai multe case de licitatie de la noi se transforma mai degraba in niste consignatii mai acatarii. Spuneam intr-un alt articol ca banii multi se fac cu alti bani multi, cel putin intr-un domeniu ca acesta. Si, ca sa continui s-o dau pe ocolite, mai invoc o situatie. Imaginati-va starea in care sunteti cand mergeti la teatru, in seara de premiera, dupa ce ati platit o suma buna pe bilete si cea in care va aflati atunci cand vedeti un film acasa, tolaniti pe canapea, plictisiti si osteniti dupa o zi de munca. Ce vreau sa spun este ca astept si ma astept ca o sesiune de strigare sa fie un spectacol. Sa simt murmurul salii atunci cand cineva, prezent sau prin telefon, face o achizitie pentru care s-a batut. Unii vor sa fie admirati pentru achizitiile lor, oamenii vor sa fie vazuti, ca la un eveniment monden. Cronicarii sa scrie, concurenta sa spioneze trepidand dintr-un colt al salii. Asta m-ar face sa simt ca ma aflu la un eveniment cultural, de ce nu, si toata aceasta emotie s-ar adauga valorii intangibile la care orice blazon de casa ravneste. Dar asta se construieste in timp si cu bani, cu stil si cu strategie. Lucruri pe care nu le-am vazut nici macar schitate la Monavissa. In sala de strigare de la Palatul Sutu plutea o stanjeneala de parastas.

Si evident ca in disperare de cauza, casele accepta dupa sesiunea de strigari oferte sub pretul de pornire de la potentiali interesati. Cum si cei care aduc piesele si casa sunt dependente de orice venit, totul se transforma intr-o tocmeala de galerie in cel mai bun caz. Unde este farmecul atunci?

Ca sa nu mai spun ca recent Monavissa a ramas fara expert evaluator de arta plastica. Dna Ariadna Zeck a plecat la o alta casa care se va lansa saptamana aceasta si despre care voi scrie mai tarziu.

Scriu aceste randuri fara nici o placere dar placerea trebuie sa fie cuvantul cheie. Altfel de ce, Doamne iarta-ma, ar plati cineva mii, zeci de mii de euro pentru o bucata de panza care are intinse pe ea niste amestecuri cromatice de natura chimica? Valoarea artei nu este intrinseca ci este una conventionala. Am pretentia ca o casa de licitatie sa ma domine prin expertiza si tinuta tocmai pentru a potenta aceasta minunata conventie care se numeste civilizatie.