Atasez ca fotografie o caricatura facuta lui Tudor Octavian de Bogdan Petry, aparuta tot in Academia Catavencu.

Am avut si eu onoarea sa cunosc efervescenta redactie a Academiei Catavencu, pe vremea in care revista era inca singura publicatie care nu accepta publicitate in paginile sale (ce curaj nebunesc!) si cand redactia colcaia de scriitori titrati precum Stefan Agopian, Mircea Dinescu, Tudor Octavian si Ioan Grosan. Am ucenicit la Catavencu adus acolo de Mircea Toma care imi fusese profesor de psihologie in facultate. Ehe, ce vremuri! Eram cu totii niste idealisti. Intre timp, cei mai multi din gasca Catavencu au observat ca pragmatismul umple burta (si conturile) mai bine. Inchei aici paranteza anamnezica si redau interviul.

Tudor Octavian: Bijuteriile se cumpara în criza din România

“Cel mai mare tabletist al nostru e si un cunoscator de prima mîna al artei. Ne-a dezvaluit cum functioneaza arta de a-ti face colectie în România. Uite cîteva adevaruri usturatoare: arta a dat pedigriu unor neica-nimeni, legile noastre favorizeaza negotul la negru, valul Nastase a fost cel mai benefic pentru comert, pe vremurile astea tranzactiile cu bijuterii sînt în floare. Cititi mai departe. Le spune Tudor Octavian.

“Dom’le, daca seful baga banu’ în arta, stie el ce stie”

Reporter: Cum a descoperit românul ca-i bine de bagat banu’ în arta?

Tudor Octavian: Investitiile în arta, în România, s-au facut în valuri. Valul cel mai important a fost valul Nastase. Pesedeul cumpara cu toptanul arta, fiindca Nastase era cunoscut ca mare amator. Dom’le, daca seful baga banu’ în arta, stie el ce stie. Astfel se certificau niste pasiuni. E de bine! E destul ca unul sa anunte cu fermitate o directie, ca turma simte nevoia s-o ia dupa capul de pod. S-au nascut, apoi, categorii de colectionari în functie de situatii.

Dupa ’90 se vindeau Pacea si Musceleanu, fiindca prima galerie a fost a lui Firu Dumitrescu, la Teatrul National, iar Dumitrescu era din familia Pacea si Musceleanu era prieten cu Pacea. Cine cumpara Pacea, cumpara si Musceleanu si viceversa.

Strigatul catre arta contemporana n-a fost prea vast, cred ca doar Baba a mai fost recuperat, în rest, opt-noua ani, atît ne-a fost. Diversificarea s-a facut tîrziu. S-a lasat cu clasici, prin ’97-’98. Clasicii Grigorescu, Aman, Luchian, Darascu, Patrascu, Eustatiu Stoenescu zece-cinspe nume vindeau, în rest, nu existau. Baba si babistii, Ciucurencu si ciucurencii. Orice noutate a patruns greu în Bucuresti. În provincie însa, mai usor. Si asa s-a creat un Iasi cu monopol pe contemporani, tara separata. Colectionari închegati. Bucurestiul a dispretuit pe toti cei care n-au creat si expus în Bucuresti. Baia Mare, în sine, s-a orientat spre Ungaria. Cine a cumparat pîna-n 2000, chiar s-a facut om.

Acum deja vorbim de preturi si valorizari asezate. Nu mai poti da lovitura, fiindca piata s-a maturizat, valorile s-au asezat. Ne-am miscat greu. Odata ca tot ce era antebelic trecuse prin cenzura comunista. Hiatusul s-a simtit si-n lipsa unui sistem clar de valorizare. Dom’le esti sau nu cumparat, ori esti cumparat daca existi în cataloage, daca esti circulat. România n-a avut cataloage de acest fel. Si gaura e si mai adînca azi, cînd noi nu existam nici acum în galeriile lumii, decît cu ceva pictura, sculptura si cam atît.

Rep.: Grigorestii se vindeau pe banda rulanta. În fiecare an sarea cîte un Car cu boi la licitatie.

T.O.: De aici începe ticneala. Toti au tinut-o cu cei spusi mai sus, cele zece-cinspe nume. Dar Aman, Grigorescu, Luchian nu au pictat zeci de mii de tablouri. Au pictat un numar restrîns. Ia sa ne mai gîndim ca Grigorescu, Luchian, Aman nu mai circula pe piata, se cunosc exact colectiile sau muzeele unde exista. De unde atîtia Grigoresti? Grigorescu a fost falsificat masiv. O data ca se dadea examen în scoala: Fa dupa Grigorescu!. Unii copisti au devenit si pictori mari. Asa ca ale lor copii puteau sa confuzeze bine consumatorul. Noii colectionari au cumparat aceste copii, de fapt au cumparat vanitati, compatibilitati cu alte colectii. Ai Grigoresti? Am si eu! Ai Andreesti? Am si eu! Piata falsurilor a avut o mare prosperitate. Si nu neaparat falsuri proaspete, ci, cum spuneam, cu istorie. Marinescu-Vîlsan, pictor decent cînd era sanatos, facea picturi ca Andreescu. Acesta lucra în maniera aceea si un domn din Bucuresti le cumpara cu bratul, le semna Andreescu si le vindea ca pîinea calda.

„Cînd un prost sta lînga un Grigorescu, prostul pare mai destept”

Rep.: Sa cumperi falsuri?

T.O.: Cumperi fara discernamînt la început. Nici expertii nu erau multi, nici cumparatorii nu erau niste lumini. Multi si-au construit biografiile prin arta. Colectia le-a dat ceea ce ei, ca persoane, n-au avut. Asta a dat arta unora, dupa Revolutie: pedigriu. Înainte de ’90, era o discretie clinica, sa nu se afle. Dupa ’90, colectionatul a devenit blazon. Cînd un prost sta lînga un Grigorescu, Grigorescu nu devine mai prost. Prostul pare mai destept. E un transfer. Un lucru important face ca omul sa fie important. Îl bagi în seama, gata! Nu mai e un nimeni.

Rep.: Declaratiile de avere ale politicienilor sînt pline de tablouri.

T.O.: Toate declaratiile de avere ar trebui sa aiba precizari clare: colectie de tablouri de 50.000 de euro cu precizarile: Proaste, sau Cumparate pe sub mîna sau Cumparate fara nici un sfat. Eu îi cunosc pe cîtiva care frecventeaza piata asta si îi vad dupa cum cumpara. Cumperi Grigorescu, bun, dar Grigorescu a fost si copiat si nici n-a pictat doar capodopere. Carul cu boi, de care spuneai, a fost pictat în sute de variante. Sute de tablouri în care apar tarani, boureni, vaci, car. Le facea în serie. Am cumparat «Liliac» de Bancila! Cîti stiu ca Bancila se ducea în curte, punea pe peretii casei zece planse si le liliachia pe toate. Vindea pe banda rulanta. Pentru bani, bani, bani. Tonitza, de-i citesti corespondenta, nu are scrisoare în care sa nu pomeneasca de parale. Pictura nu da un venit constant. Iar înainte de razboi erau doar zece-cinspe pictori ce traiau din pictura lor. Restul faceau ca Bancila.

“Legea încurajeaza comertul la negru“

Rep.: Vorbesti de bani la negru. Legile ce spun?

T.O.: Legile de dupa ’90 au încurajat comertul pe sub mîna. În toata lumea, un obiect de valoare nu pleaca dintr-un neant, are niste atestari, un istoric. Si acum se vînd tablouri pe sub mîna, nu¬mai pe recomandari, fara facturi, ocolind impozitul. Or, culmea, tocmai impozitul e un certificat major al drumului operei de arta. Orice opera de arta are certificarea galeriilor prin care a trecut: actele de vînzare-cumparare, institutii onorabile, care aduc prestigiul operei prin cumparare, si tranzactie la vedere. Or, colectiile, chiar ale colectionarilor cunoscuti, au un procent de falsuri. Si o mare dilema ce macina constiinta: De unde o veni opera?. În atîtia ani, arta se vinde ca o carne, ca un kil de faina, cu bon de casa. Ce scrie negustorul în hîrtii: tablou semnat Grigorescu. Corect, dar asta nu-nseamna ca e un Grigorescu.

Rep.: Vorbim de Grigorescu, vorbim de patrimoniu.

T.O.: Legea patrimoniului e facuta în dispretul ideii fundamentale de pret. Nu exista valoare inestimabila. Totul e estimabil. Ca statul francez n-are chef sa o vînda pe Mona Lisa, asta-i alta chestie, dar Mona Lisa are un pret cu multe zerouri. Mona Lisa are dimensiune, greutate, istorie, e masurabila. Legea asta omoara arta. Dom’le, e inestimabila si cu asta gata. La fel fac si penalii din România. Cumpara, închid opera si nu mai stii ca exista, o scot din circulatie. Ceva viu devine mort. Îsi fac cetati estetice, dom’le, sa se desparta de vremurile teribile de afara.

“Ce e mîzgaleala asta?“

Rep.: Cumpara un Becali, un Camataru, un Bercea Mondialu, un Videanu?

T.O.: Cei ce fac afaceri dubioase nu-s niste luminati si ei nu prea cred ca arta e buna la ceva. Ce e aia? Îi dai sa vada un avangardist. Ce e mîzgaleala asta? Investitia în arta, daca nu e-nsotita si de cunoastere, e chin. Stai mereu cu ideea ca ai fost pacalit. Si sa-ti mai spun una. Colectionarii au placerea lor si la început nu e de ajuns ca un colectionar sa stie cu ce se manînca tabloul, trebuie si ca sotia colectionarului sa nu fie proasta. Ea are prietene, pe care le invita ca sa se laude. Vine una si toarna: Ce e asta? Nu înteleg, nu-mi place!. Si daca-s zece toante care-si exprima oprobriul pentru o asemenea cumparatura de 50.000 de euro

Rep.: Ai povestit vreunei neveste?

T.O.: Regula oricarui obiect colectibil e sa fie de povestit. Eu am fost platit sa-i spun nevestei unui colectionar istoria unui tablou. Nevasta-sa a întrebat: Ce-i aia?. Si eu am început: despre pictor, o poveste de dragoste. Ca sa aiba sotia ce sa povesteasca mai departe. Stii ce mi-a spus omul? Tudore, mai vreau!

“S-au terminat Grigorestii!“

Rep.: Criza a lovit?

T.O.: Oho. 90% din piata a cazut. Repet, lumea îl regreta pe Nastase. Era Mesia. Acum, bijuteriile se vînd cel mai bine. Si stii si tu ca banii sînt herghelii pe care trebuie sa le stapînesti. Prin arta îi stapînesti. Mai ales pe criza. Exista valori: fabrici, mosii si o administrare a lor de-a dreptul ucigasa. Un diamant tine loc de orice. Tabloul e usor de manevrat, dar si mai usor este bijuteria. Nu uita ca s-au diversificat si cumparaturile: masini, ceasuri unicat. Multi si-au cam facut plinul. S-au terminat Grigorestii! Acum sînt multi care asteapta sa mori, iar negustorii dau lucrari si cu o suta de euro, ca sa go¬leasca beciurile.

Rep.: Se mascheaza multi bani negri prin colectii?

T.O.: Stiu ca, de fapt, asta te intereseaza. Bani multi în colectii adevarate. Îti raspund: daca ar exista aceste mari colectii as stii. Asa ca îti spun: colectiile din România sînt mici si mijlocii si pîndite de multe chestii dubioase. E cazul babutei care a primit la nunta un serviciu de cristal si afla, cînd vrea sa-l vînda, ca e sticla, nu e cristal. Multi vor avea astfel de deziluzii.

“Cine sta sa se întrebe despre moralitatea lui Brukenthal sau a lui Simu?“

Rep.: Colectie-colectionar înseamna o relatie între inteligente superioare si constiinte curate?

T.O.: Tot ce este muzeu si patrimoniu în România si aiurea s-a facut prin banii unor oameni care nu întotdeauna au fost foarte luminati, foarte priceputi, foarte morali. Dar au facut treaba. Cine sta sa se întrebe despre moralitatea lui Brukenthal sau a lui Simu? Avem muzee datorita lor. Azi, se întîmpla la fel, dar cei ce-si fac colectii sînt contemporanii nostri, sînt discutabili pentru noi, afacerile le sînt discutabile.

Toti colectionarii încep prin a fi ignoranti, unii chiar mor la fel. Ce sa faci? Raspund cu totii precum Curdefier, curva din Braila, întrebata de judecator: De ce ai dat sifilis, dom’le, la un întreg batalion?. Pai, mi-am facut o placere în corp. Asta îsi fac colectionarii, o placere în corp. Ceea ce nu e rau deloc. Viata de colectionar îti da placeri de durata. Dincolo se prabuseste lumea, dar tu ai universul tau. Ce daca am un fals, dar am un alt tablou tare! Ce daca am pierdut banii, uite victoria! Apoi, sa nu uitam: colectionarii sînt atît de invidiosi între ei, crapa de invidie. Si asta-i tine în viata. “