Vasile Parizescu si-a deschis casa unei echipe Q Magazine pentru o serie de interviuri. Este o poveste interesanta iar arta sta in centrul biografiei acestui “personaj”…

 

 

 

 

Tezaurul ascuns in casa lui Parizescu

 

 

 

Text: Eveline Pauna, Foto: Bogdan Dinca / Andreea Blanatui

 

Poarta Parisul in nume. Si in istoria familiei! Este un aristocrat desprins din taram de legenda, care coboara printre blocurile gri ale Bucurestiului sa ne povesteasca despre comoara pierduta a familiei, despre cum a convins Muzeul Luvru sa ii dea secretul substantelor de restaurare a lucrarilor, despre prietenia cu George Calinescu, despre “doamna Zisu”, ultimul model al pictorului Pallady…

 

Apoi discutia aluneca spre alte si alte subiecte, in timp ce pe peretii apartamentului sau atarna “grigoresti, luchieni, amani”, alaturi de cateva lucrari semnate de Pallady, Ghiata, Petrascu, Tonitza, ?irato, Vanatoru, Ciucurencu, Baltatu… Nu-i place sa i se spuna nici “maestre”, nici “generale”. Ramane… Domnul Vasile Parizescu, in exclusivitate pentru Q Magazine!

 

“Familia mea se inrudeste si cu nobilii francezi, si cu pictorul Theodor Aman”

 

Q: De la tatal dvs. ati mostenit spiritul de colectionar. Dar, as vrea sa va intreb… stiu bine ca din “ramura tatalui”, o veche familie franceza, s-a desprins si mama pictorului Theodor Aman?

 

V.P.: Da… tatal meu a fost colectionar, bibliofil…

 

Q: Colonelul Iancu Theodor Parisescu – cu “s”…

 

V.P.: Da, cu “s”, Parisescu, ca si bunicul meu. Acesta-i numele meu oficial. Dar si in scoala, si in liceu, si mai tarziu, prin toate cartile am aparut cu “z” – Parizescu. In dictionare insa apare “Parisescu” si in paranteza “Parizescu”. Ca sa se stie ca e una si aceeasi persoana. Inclusiv in enciclopediile de la Cambridge, de la Brooklyn, de la Atena, Tokyo sau Viena… Tata, fiind un pasionat bibliofil, a strans foarte multe carti, de tanar. Familia tatalui meu si cea a mamei au fost foarte bogate… Apoi, tata fiind militar si aflandu-se intr-o misiune mai indelungata in strainatate a avut posibilitatea sa adune peste 26.000 de volume. Multe din Paris, Roma, Londra…

 

Q: De altfel, colectia familiei dvs. era cea mai importanta din tara.

 

V.P.: Cea mai importanta colectie bibliofila din tara, da. Peste 26.000 de volume si documente sub secolul al XVII-lea! Inclusiv papirusuri, fie pe hartii speciale, fie din acelea pe piele, lucrate de mana… Familia tatalui meu se trage dintr-o familie foarte veche franceza – “Paris”, al carei ultim descendent mai traieste inca la Castelul Amboise, pe Loara. Si i-am scris ca exista un Paris aici, in Romania care se trage din vechea familie Paris. El a vrut sa ma vada, sa merg acolo… E mai in varsta decat mine… Si dupa ce moare el, castelul trece in proprietatea statului francez. Este unul dintre cele mai frumoase castele, unul dintre cele mai vechi. Din familia Paris au fost chiar cateva capete de regi francezi. In secolele VI si VII ale erei noastre, care a dat nastere Merovingienilor. Si ei au infiintat l’Ile de la Cité, adica Insula Parisului. Unde se gaseste Catedrala Notre-Dame… Incet-incet s-a intins Parisul. Ei au plecat. Familia mea, cum erau certurile familiale nobiliare in Franta la acea vreme (presupunem ca au fost niste certuri fie de ordin religios, fie de apartenenta materiala sau mai stiu eu ce…), a trebuit sa fuga. Si a fugit la Genova. Unde a stat cam doua secole. Apoi, peste timp, s-a retras in insula San Giorgio. In fata orasului Giurgiu. Insula acum nu mai exista… A fost daramata demult. Giurgiu isi trage numele de la acel San Giorgio. Familia aceasta avea niste principii. Fetele si baietii se casatoreau numai cu oameni autohtoni, foarte bogati in pamanturi. Si in felul acesta s-a casatorit si o Paris cu Sardaru Aman, si l-au avut pe Theodor Aman. Ca o istorie, asa scurta, familia mea ajunge sa se inrudeasca si cu nobilii francezi, si cu faimosul nostru pictor care a infiintat Academia de Arte Frumoase in Romania. Apoi, in 1870, bunicul meu era “Parisescu”. Deci a adaugat sufixul”-escu” numelui, asa cum era prevazut decretul semnat de Regele Carol I…

 

 

Q: Spuneti-mi de mama…

 

V.P.: Mama mea a murit foarte devreme. La cativa ani dupa ce am venit eu pe lume. Si familia ei are o istorie tumultuoasa. Erau din Corsica si, la un moment dat, un stramos din partea mamei ajunsese administratorul si secretarul lui Ali Pasa Tebelinul. Acest barbat din familia mea, Alexandru François Bertini, a ajuns pana la Napoleon, sa vorbeasca in numele lui Ali Pasa – trimis de acesta – despre necesitatea de a-l ajuta sa-si capete independenta. De la acest stramos se trage ramura dinspre mama. Mama, foarte frumoasa! Din pacate, a fost bolnava de TBC. S-a casatorit in 1921 cu tatal meu, sublocotenent de artilerie pe atunci si in cinci ani de zile au avut patru baieti. Singurul care a supravietuit am fost eu…

 

Q: Stiu ca este o poveste cu totul speciala, cea legata de numele pe care il purtati. Pentru a alunga o eventuala nenorocire, parintii v-au aruncat peste pragul Bisericii Sfantul Spiridon. V-a gasit “Mos Vasile”.

 

V.P.: Mi-au dat numele paracliserului bisericii. Au crezut ca mor…

 

Q: Va numiti Vasile Stelian Dumitru Spiridon Parizescu. Un nume cu multa rezonanta! Si faptele au fost pe masura. Stiu, de pilda, ca in 1937 ati descoperit “camera” secreta a tatalui in care era o colectie de timbre. Aveati 12 ani.

 

V.P.: Dar… nu era o “camera secreta”. Erau sertarele cu albumele…

 

“Tata a pierdut totul”

 

Q: Stiu ca ati descoperit timbrele, le-ati dus la scoala si ele s-au ratacit. Peste ani ati aflat ca cineva din Braila vanduse la Geneva, pentru un milion de dolari, un timbru despre care stiati ca fusese al tatalui dvs.

 

V.P.: Da. Despre timbre stiam ca exista, ca il vedeam pe tata cu lupa, cu pensete uitandu-se la ele. Dar nu imi dadea voie nici mie si nici fratilor mei sa intram in biroul lui. Si fiind plecat cu regimentul in raionul de concentrare… eu am umblat in sertarele lui. Am vazut cat de frumoase erau timbrele si m-am dus la scoala si le-am aratat. Le-am lipit pe frunte, pe banci… Erau frumoase, frumos colorate… Baietii au luat albume si eu nici nu m-am sinchisit. Ca sa aflu ca un brailean, anii trecuti, a avut un Saint Mauritius pe care l-a vandut cu un milion de dolari. Tatal lui, sau unchiul, fusese coleg cu mine de scoala. Ei! Era imposibil sa nu se stie in Braila, de un secol, ca exista acolo un Saint Mauritius in afara de cel al tatalui meu. Pentru ca acel exemplar nu-l aveau decat Carol, Malaxa, Max Auschnitt si tata.

 

Q: Ce a zis tatal cand s-a intors? Stiu ca la zece ani de la momentul acela a revenit.

 

V.P.: Am crezut ca ma va lua si ma va arunca prin zid in curte. Ochii aia albastri pe care ii avea parca ma taiau, atat de patrunzatori erau…. Eu eram copil si imi ziceam “acum ma striveste de zid”, pentru ca sa vad cum dintr-odata isi schimba figura si ma imbratiseaza. Si-a dat seama ca scapase din incercuirea de la Stalingrad. Regimentul scapase din stepa calmuca, din alta incercuire. Reusise sa scape regimentul. Nu l-a predat rusilor dupa armistitiu si a reusit sa il salveze fara sa fie trimisi in Siberia… S-a gandit ca daca a scapat el si a scapat si atatia oameni, de ce sa isi pedepseasca fiul… Si oricum nu se gandea el atunci ca un Saint Mauritius va ajunge un milion de dolari.

 

Q: Puteti estima cate exemplare valoroase s-au pierdut atunci si la cat s-ar ridica astazi pretul colectiei pierdute?

 

V.P.: Nu as putea sa spun. In orice caz, acel timbru era foarte rar. Colectia era la o valoare mare si atunci, dar tata fiind militar, avand pamanturi… era destul de bogat ca sa nu-si faca o problema din pierderea lor.

 

Q: O alta lovitura pe care a primit-o tatal dvs., de data aceasta poate mai puternica, s-a intamplat zece ani mai tarziu, cand a pierdut cartile. Atunci venise ordinul ca toate cartile ai caror autori nu se potriveau cu principiile regimului bolsevic sa fie distruse. S-a abatut nenorocirea si asupra parintelui dvs. Cel care venise sa “inspecteze” biblioteca nu a avut rabdare sa cerceteze toate cartile si atunci a spus “dati-le foc”. Tatal a privit intreaga scena, de cand “calaul” a scos chibritul si pana cand focul a mistuit cele peste 26.000 de carti. ..

 

V.P.: Intamplarea cu timbrele o facusem eu in ’37. Acum era 1947. Intre timp, in ’44 pierdusem si toate bijuteriile familiei. Cateva kilograme de aur, furate de un soldat care trebuia sa ne pazeasca casa… In ’47 au spus “cum o sa scoatem din atatea mii de volume cartile ai caror autori sunt ingrati sistemului? Tata, in afara de cele 26.000 de carti vechi, era abonat anual la edituri. Cugetarea, Delafrase, Cartea Romaneasca, I. G. Hertz… si toate aparitiile ii erau trimise in doua exemplare. Si in felul acesta am citit si eu absolut tot!…

 

Q: La 13 ani ati epuizat biblioteca! Stiu ca ascundeati cartile in copertile manualelor scolare si trisati in fata parintilor care credeau ca invatati pentru scoala…

 

V. P.: Nu o epuizasem, ca nu se putea, dar la 13 ani citisem Dostoievski. Nu invatam. Citeam toata ziua pana ma durea capul!

 

 

Q: Ce ati simtit in privirile tatalui cand a pierdut tot?

 

V. P. : Eu nu eram acolo dar stiu ca s-a asezat pe o banca din gradina si a privit focul pana s-a transformat in scrum si ultima carte… A fost o lovitura foarte grea.

 

Q: Care era urmata, un an mai tarziu, de o alta. In 1948 a fost obligat sa predea si toata colectia de arme. Chiar dvs. le-ati predat….

 

V.P.: Da, eu venisem la Braila si atunci le-am predat pe toate. Arme albe si de foc.

 

Q: Pe toate, in afara de trei.

 

V.P.: In afara de trei, da. Trei piese, trei pistoale. In noaptea aceea le-am ingropat cu tata in curtea casei. Tata m-a intrebat daca pot sa tin un secret…

 

Q: Pentru ca prin gestul acesta riscati inchisoarea, chiar viata… Stiu ca nu le-ati dezgropat niciodata…

 

V.P.: Nu. Acum curtea casei noastre este in spatele unor blocuri nou construite… S-a demolat strada de atunci… M-am oprit de fiecare data de cate ori am fost la Braila. As sti locul unde sunt… Atunci le-am impachetat noi bine, in canepa unsa cu unsoare speciala. Erau niste pistoale foarte frumoase, adevarate bijuterii…

 

Q: Si nu va ganditi sa le recuperati? Sa le dezgropati?

 

V.P.: Nu… n-am sa fac asta…

 

Q: Cam cate piese avea colectia?

 

V.P.: Erau foarte multe! Va dati seama ca am predat la politie trei carute cu sabii, cu arme…

 

Q: Si nu ati primit la mana niciun act!

 

V.P.: Nici nu ma sinchiseam. Nici nu imi dadeam seama. Eu cred ca nici copiii mei nu si-ar da seama prea mult daca cineva mi-ar lua colectia! M-am dus, le-am predat, n-am cerut niciun act, nimic. Erau sabii cu garzi semnate de autor, filigranate pe lama, cu briliante, cu rubine…

 

Q: Cum a rezistat tatal dvs. dupa ce a pierdut si colectia de timbre, si cartile, si armele?

 

V.P.: Nu stiu cum a rezistat dar am gasit acum o hartie, indoita, pe care el scrisese “am avut o viata foarte grea”. Am ramas uimit, pentru ca nu a fost un om sarac. A fost comandant de regiment, a fost decorat, dar a si fost inchis, i s-a luat tot, a ramas sarac, a lucrat ca muncitor in fabrica…

 

Q: Si atunci cand a pierdut tot v-a spus: “Baiete, nu mai am bani sa te trimit la Belle Arte”. Asa ati ajuns la Scoala Militara…

 

V.P.: Da, noroc cu baietii, colegii mei, care au zis “mai, Pari, tu esti militar!?… Nu te uiti la tine? Esti subtirel, mititel, pictezi, scrii poezii…

 

Q: Si asa v-ati dus si la Litere si Filozofie…

 

V.P.: Da. Nu se dadea examen de admitere si m-am inscris cu dreptul de a veni la examene. Nu se facea prezenta cand erau seminariile. Eu am terminat scoala militara cu cea mai buna lucrare si astfel am putut sa aleg Bucurestiul si sa fac si facultatea.

 

Q: Imi imaginez ca atitudinea aceasta a dvs. va facea cu totul special. Aceasta a fost si perioada in care v-ati cunoscut sotia?

 

V.P.: Sotia nu… am cunoscut-o mai tarziu. Eu am avut multe prietene… multe prietene… intai de toate, ganditi-va ca Braila era… stiti cantecul “la tanti Elvira… (fredoneaza)… usor se castiga lira”… erau foarte multe case de raport. Acolo am invatat dragostea, intai copil fiind, apoi ca elev de liceu.

 

Q: Cu toate acestea Victoria Parizescu, sotia dvs., apare pe dedicatia volumului “Viata ca o pasiune”… Doar ea!

 

V.P.: Da, Victoria Parizescu a fost femeia mea.

 

Q: “cea mai desavarsita sotie, cea mai iubita mama, bunica si strabunica, cea mai buna gospodina, cea mai sincera prietena si muza, cea mai deplina amanta”… Matusii dvs. ii spuneati “maicuta”?

 

V.P.: Mamaca. Maicuta a fost cea de-a doua sotie a tatalui meu. Tatal meu s-a recasatorit in 1931. Tata avea o multime de partide pentru ca era un barbat foarte bine. Transmitea masculinitate. A avut multe partide dupa ce a murit mama Catina. Multe posibilitati de a se casatori cu fete foarte bogate din Bucuresti – fata lui Mociornita si tot felul de alte nume importante. Dar femeia cu care s-a casatorit tinea mult la mine si acesta a fost unul dintre motivele pentru care a ales-o.

 

Intalnirea cu George Calinescu

 

Q: Alaturi de sotie ati construit o familie frumoasa. Cu toate acestea, stiu ca declarati ca ati fost omul a trei vieti paralele – militar, om de stiinta si artist-pictor. Domnule Parizescu, nu cumva au fost patru vieti paralele? N-ati fost si… familist?

 

V.P.: Trei vieti paralele in sens profesional. Familist are un singur sens, indiferent de celelalte.

 

Q: Sa revenim la momentul facultatii, atunci cand l-ati cunoscut pe marele George Calinescu. Stiu ca v-a notat lucrarea de licenta cu nota maxima desi erati un student incomod. Chiar acesta a si fost motivul ce v-a adus in casa lui Calinescu…

 

V.P.: Repartizat in Bucuresti, am terminat facultatea aici. Reuseam sa ma mai duc la cursuri dupa-amiaza. Programul din vremea aceea in armata era 8.00-14.00. Mancam repede la ?popota si plecam la cursuri. Lucrarea… am ales “Filosofia in poezia lui Eminescu”. Cum Perpessicius era brailean si prieten cu familia mea… credeam ca el o va corecta. In copilarie ma jucam in curte la Perpessicius, pe strada Cetatuia. Ma jucam in gunoaiele care se aruncau in marginea casei lui, in timp ce tata statea de vorba cu el, cu maicuta, cu sotia lui… Am crezut ca lucrarea mea va cadea in mainile lui. Dar cand colo, ma trezesc ca vin de la regiment si proprietareasa imi spune ca am primit o carte postala in care scria ca “studentul Vasile Parizescu sa fie prezent la decanat in ziua de… la ora cutare”… M-am dus imbracat militar, foarte elegant, ca intotdeauna. Aveam pantalonii caffé au lait, vestonul mai inchis, destul de lung, centura aurita, nasturii lusturiti, cizme santiuri cu butoane frantuzesti, pinteni de argint… Am intrat la facultate si am ciocnit picioarele.. de au sunat pintenii! (si imi arata pe covorul vechi din sufragerie cum s-a intamplat momentul de acum cativa zeci de ani)… S-a ridicat doamna care era acolo si a zis “domnule sublocotenent, va rog, cu ce va putem fi de folos?” Era un respect deosebit pentru armata in 1949… deja era aproape de incheierea Razboiului. Am zis “am fost chemat” si ii predau cartea postala. Spune… “ah, domnule sublocotenent dar nu dumneavoastra, studentul Vasile Parizescu”… “pai, eu sunt studentul”. Nu-si imagina ca un militar care are cariera formata, primeste retributie, face si Litere si Filozofie. Aveam sabie, cozoroc Montgomery… Intrebandu-l pe profesor vine si-mi spune “Domnul profesor Calinescu va invita la dansul acasa, in Vladescu 51”. Auzise ca “studentul” era un sublocotenent. A doua zi la orele 17.00 eram cu motocicleta acasa la George Calinescu.

 

Q: De fapt, motocicleta l-a si fascinat…

 

V.P.: Locuia unde e Strada George Calinescu acum, in Floreasca. Avea o casuta cu curticica plina de flori, cu dale de piatra. O casuta mica in spatele curtii si o casuta mica in stanga. De la el incolo incepea mahalaua, campul. Socrul lui avea vizavi locuri, grajduri. Ca era taximetrist de trasuri. Intru.

 

Q: Sotia lui Calinescu v-a servit cu cafea…

 

V.P.: Ulterior, da. Am intrat in curte, mi-am adus si motocicleta, doar nu era sa o las la poarta in mahala. Sa mi-o fure cineva. Acolo stiam ca e tiganie mare. De asta a si vazut-o el cand m-a condus la plecare. Si-am intrat, m-am dus in stanga, am ciocanit si a iesit doamna. “Sarut mana, doamna, sunt sublocotenentul… am fost chemat”… “Da, stiu, mi-a spus sotul meu, va conduc”. Si m-a condus in cladirea din fundul curtii. Casa aceea e si acum tot asa… Doua camere mari, despartite de un antreu cu arcade. Foarte frumos aranjate, cu tablouri, cu scaune tapisate. In partea dreapta era biroul lui si biblioteca, restul tablourilor, canapele. Eu m-am asezat pe un fotoliu aproape de o arcada, ca sa pot sa vad usa de intrare. M-a intrebat doamna Calinescu daca imi aduce o cafea. Eu nu beam, dar nu puteam sa refuz. Mi-a adus cafeaua si mi-a spus ca profesorul vine imediat. Astept cinci minute, astept zece…

 

Q: Si erati hotarat sa plecati.

 

V.P.: Da, nu aveam rabdare niciodata. Si aveam o oarecare mandrie… era mai important pentru mine faptul ca el intarziase si eu plec, decat lucrarea de licenta. Ce era o licenta la litere?! Cand eu scriam versuri, poezii, proza… Eram presedintele ARLUS-ului in unitate. Va dati seama… cu atatia ofiteri in regiment era un fericit de sublocotenent presedintele ARLUS-ului. Ca au si vrut sa ma bage in consiliul politic al regimentului. Dar am refuzat politicos. Conduceam echipa artistica, tineam conferinte pe la uzine. Nu era nevoie sa intru in ECP – Educatie, Cultura, Politica si asta m-a costat mult mai tarziu cand m-au scarmanat de m-au dat afara din Armata, reprosandu-mi “n-ai avut incredere in partid”. In fine… si pana la urma, cand sa ma pregatesc sa plec, a venit profesorul fluturand in mana hartia mea, lucrarea. Nici n-a deschis usa bine si a inceput sa tipe… “cum ai indraznit sa scrii prostiile astea in lucrarea de licenta” ( ii imita vocea si imi descrie cu precizia unui regizor cum arata scena). Eu taceam. Ma pregatisem sa ma ridic in picioare, sa ma prezint…nici n-am mai apucat. Am ramas tintuit in fotoliu. Dar nici nu mai voiam sa ma ridic. Nici nu imi pasa de licenta lui sau de nota. “Domnule profesor, nu va suparati, in lucrarea mea de licenta sunt niste pareri personale. Ca sunt prostii pentru dvs., foarte bine. Dupa cum in lucrarile dvs. sunt pareri care pot fi prostii pentru mine”. “Vaai! Cum? Ce, se poate!?… de unde ai aparut dumneata?!” si i-am spus… “domnule profesor, v-as ruga sa discutam la obiect”. Si a inceput sa ma ia cu Eminescu… “cum ai putut sa spui ca am influentat eu”… “Pai da…cum?! Foarte simplu. L-ati facut pe Eminescu narcisist. L-ati facut onanist. Narcisist. Si plecati de aici si faceti o teorie intreaga asupra filosofiilor lui”… Si am inceput sa ii spun clar… pentru ca eram cunoscator al literaturii.

 

Q: Si l-ati convins?

 

V.P.: Apoi am spus… onanist. “De ce il faceti onanist? Dvs. stiti ca nu exista barbat care sa nu fie onanist?! Mai intai de toate, dvs. ati fost onanist?!” A ramas trasnit. Atunci i-am spus “sa stiti ca nu exista barbat adevarat care sa nu fie si onanist. Acum puteti sa ziceti dvs. ce-oti vrea. Asta e realitatea”. Si pana la urma am inceput discutii filosofice, Schopenhauer, Kant, Descartes, Marx, Hegel. A fost o discutie asa… de minge de ping-pong. Cand a vazut cata literatura cunosc eu… cu pareri despre Rebreanu, Panait Istrati… Apropo, il critic pe Manolescu pentru ca nu scrie in “Istoria Literaturii Romane” macar trei randuri despre el, care e tradus in 35 de limbi straine. Indrazneste sa scrie, in treacat, ca – citez din memorie – “printre cei care au scris despre banditi si hoti e si?Panait Istrati”. E singurul scriitor roman tradus in atatea limbi. Si nu tradus de noi, ci de straini. Sa-l vad si eu pe scriitorul Manolescu tradus… M-a infuriat chestia asta enorm de mult. Am azvarlit Istoria. Ei, si cu Calinescu, din discutie in discutie, la un moment dat am trecut prin religie. Citisem Coranul, Talmudul, Rig-veda, Ramayana, scrierile lui Zarathustra, Confucius, Buddha… aveam cunostinte multiple, eram si tanar, nu-mi pasa.

 

Q: Curajul, avantul tineretii..

 

V.P. : Nu-mi pasa. Aveam leafa mare de capitan… desi eram sublocotenent. Cei din unitate, capitani casatoriti cu copii, batrani… 35-45 ani ziceau “mai putoiule, ce dracu’, tu esti sublocotenent si ai leafa mea care am copil”. Asa era. Se platea dupa functii, nu dupa grad, intrucat eram comandant de baterie in functie de capitan. L-am convins pe Calinescu. Mi-a spus “desi nu sunt de acord in totalitate cu lucrarea (de data asta!) pentru cunostinte va acord nota maxima”.

 

Q: Apoi, peste cateva zile plecati pentru prima data impreuna…

 

V.P.: Da, pe urma am plecat cu el in lume. A fost foarte fericit. “Scrinul negru” l-a terminat prin ’60. “Bietul Ioanide” l-a terminat prin ’53 si cu banii luati pe “Bietul Ioanide” si-a facut un etaj la casa din stanga. De fapt, un dormitor… In dreapta era dormitorul lor, in stanga era o camera frigorifica, unde tineau alimentele. Atata a facut din banii aia si, sigur, a mai cumparat tablouri. Intre timp il dadusera afara de la catedra, fiind inchis. Da, nimeni nu scrie ca a fost dat afara si ca a disparut doua luni de zile. Eu stiam pentru ca m-am intalnit cu el pana in 1965 cand a murit. Am fost la Martisor cu el, la Tudor Arghezi, care i-a spus “du-te la Coconu Mihai!” (n.r. – Mihail Sadoveanu). Dupa cateva zile am mers tot impreuna pe strada careia acum ii zice Pitar Mos, la o casa mare, frumoasa. Sadoveanu l-a ajutat… Ei, si cand am plecat prima data de la Calinescu, conducandu-ma, a vazut motocicleta. Si m-a intrebat “domnule sublocotenent, as avea o rugaminte… ati putea cateodata, cand am nevoie la cate un drum mai lung, sa ma duceti cu motocicleta?” Am acceptat pe loc. Pe vremea aia o motocicleta era rara… erau numai trasurile. In timp ce eu cu motocicleta traversam Bucurestiul de la un capat la altul intr-un minut. Mergeam foarte repede. Nu avea curajul nimeni sa se urce cu mine. Ma mir ca el a rezistat cu mine. Ma mir! A vrut sa-l duc la talcioc. Dar prima data am mers la cea dintai consignatie care se infiintase. La Romarta Mare. Acolo era director Krikor Zambaccian. Ne-a invitat la el acasa, unde e muzeul… Am stat de vorba o multime! In consignatia lui era ca in Rai, ca in pestera lui Ali Baba. Ce de grigoresti, ce de luchieni, ce de covoare, ce de bijuterii, ce de… Pentru ca era 1949. Atunci, ca sa traiasca, oamenii isi vindeau obiecte de colectie. Un Grigorescu era 800-1000 de lei, un Luchian la fel… Eu la vremea aia nu colectionam. Stiam ca tata a colectionat, vazusem ce a simtit cand a pierdut tot… dar apreciam colectia profesorului.

 

Q: Calinescu v-a initiat intr-un fel..

 

VP: Nu… nu m-a initiat, dar mi-a spus asa “domnule sublocotenent, un om care nu e inconjurat de frumos, nu are o viata”. A vrut atunci sa ia un Grigorescu dar era prea scump… 1500 parca. A cumparat un Petrascu care i-a placut enorm. Era o natura statica. Zambaccian i-a mai lasat la pret si atunci a cumparat tabloul si un covor vechi. Calinescu a luat tabloul in brate, eu am pus covorul in fata, pe rezervorul de benzina, si a zis “mergem acasa acum. Sa le aranjez”… Era fericit!

 

In numarul urmator al revistei, Vasile Parizescu ne povesteste despre cum a trait toata viata, “imprumutandu-ma mereu si traind pe credite”, apoi ne prezinta povestile oamenilor pe care i-a intalnit, lucrarea care il asteapta pe sevaletul ce, candva, a fost al marelui Grigorescu. precum si colectia sa de arta, poate cea mai valoroasa colectie privata din Romania.