Georgeta GRABOVSCHI – Frumusete pe muchie de cutit
***Georgeta Grabovschi (n. 1954, Craiova) pictorita***
Intr-o dimineata de vara, ca in atatea altele, Natasa fluiera incetisor in timp ce isi uda florile sadite peste tot de jur imprejurul camarutei sale injghebate din table si caramizi capatate de pe la oameni. Credea ca nu o aude nimeni si oricum se comporta ca si cum ar fi fost singura fiinta ramasa pe planeta. Atunci cand pierzi tot, si ea stia ce inseamna asta, s-ar putea sa primesti cel mai mare dar, in afara de mantuirea sufletului: libertatea. Natasa, venita din Basarabia in Craiova anilor 1950, se aciuase in cartierul vechi, negustoresc al Baniei, in care comunistii compartimentasera casele burgheze in apartamente pentru a le repartiza mai multor familii. Pentru Natasa nu se mai gasise insa nici un coltisor dupa ce sotul o daduse afara din casa. Asa ca traia intr-o camera de cativa metri patrati, dormea pe lada ei de zestre – singura avere pe care o pastrase – si se incalzea cu un godin prapadit si fumegos. Plantase insa flori, multe flori.
Ce stia insa Natasa era ca ii place sa picteze. Iar in diminetile zilelor in care – Dumnezeu stie de unde – isi scotea la lumina panzele, pensulele si culorile – obisnuia – fara sa-si dea seama – sa fluiere. De dupa perdelele casei alaturate, o fetita ii urmarea curioasa ritualul. Iar dupa ce Natasa isi uda florile, isi potrivea ustensilele si cauta lumina cea mai buna se asternea absorbita la lucru. Dupa o vreme, fetita din vecini venea pas pas ca sa-i priveasca curioasa peste umar. Era Getuska. Asa o striga Natasa in obisnuinta de a rusifica numele tuturor. Era primul contact cu arta al Georgetei Grabovschi, asa cum mi l-a povestit chiar artista in atelierul sau din cartierul Militari, in Bucuresti. De Natasa nu se mai stie nimic dar ea traieste in povestea pictoritei “Getuscai”. Asa ca gasesc de cuviinta sa strecor acest cenotaf in articolul de fata…
…Mai tarziu, peste ani, ca recompensa pentru ca trecuse examenul de admitere in liceu, mama sa ii va face cadou primele culori de ulei. Lusa, cum este alintata dna. Grabovschi de prieteni, primea acceptul tacit al parintilor de a-si urma talentul. Dar n-a fost sa fie un drum neted. in pragul bacalaureatului, alti sfatuitori din anturaj au descurajat-o sa incerce macar sa intre la institutul de Arta. “E prea greu, concurenta e prea mare, locurile sunt aranjate etc.” Lusa urmeaza Facultatea de istorie si Filosofie din Capitala.
Era deja o femeie splendida, cu siguranta curtata asiduu si ravnita mai mult sau mai putin pe ascuns de multi. Va continua sa picteze pentru ca pasiunea sa era una profunda si autentica. O va face pe parcursul anilor in care va profesa ca dascal intr-un liceu bucurestean. Este postura in care o surprind nebunii ani 90. Chiar atunci debuteaza si expozitional. Lucreaza cu ardoare si expune din nou in 1991. Tot atunci vinde lucrari cat castigul sau din invatamant pe un an. Este momentul in care decide sa se dedice complet artei. Abandoneaza cariera didactica si ajunge la Paris, la scoala Superioara de Arta “Francoise Conte”. Este o recalificare cumva brutala, de maturitate, povesteste pictorita.
Era un om matur printre tineri de 20 de ani, vorbea o franceza imperfecta iar privirea ei era parca mereu trista si nesigura. Toate acestea au trimis-o in cel mai prost colt de amfiteatru atunci cand cursantilor li s-a cerut sa picteze un ansamblu de natura moarta. Profesoara se grabise sa o noteze cu o condescendenta anticipatie pe studenta intarziata din Romania. Liusa lucra deja in cutit, cu o tehnica ce ii va crea stilul inconfundabil al pinzelor. La sfarsitul orei, in clasa era rumoare si din ce in ce mai multi studenti se adunau ciorchine in fata lucrarii “fetei din Romania”. Cu aerul sever, profesoara a evaluat dintr-o privire opera si a fost nevoita sa conchida sec: “Pas mal.” Liusa isi castigase un loc mai bun.
Franta va ramane tara de suflet a artistei. Expune la Paris chiar in 1992, apoi in 1998 si 2002. Va merge cu lucrarile si la Cannes si Nisa, cel mai recent in 2008. Se inscrie in Federatia internationala Culturala Feminina cu sediul in capitala Frantei si primeste in 2003 medalia “Merit si Devotament Francez”.
La mijlocul anilor 90 are loc inca o descoperire care ii va usura munca si ii va permite sa angajeze panze de intindere mare cu spor si bun efect artistic. Descoperirea a avut loc asa cum a dat si Columb peste “Lumea Noua”: in timp ce cauta altceva. intr-un magazin de metalo-casnice din Predeal, Georgeta Grabovschi a vazut o drisca… A fost dragoste la prima vedere. “Asta este exact ce-mi trebuie. Pot intinde culoarea in tuse mai lungi.” Daca Jackson Pollock intindea culoarea pe panza mergand pur si simplu cu bicicleta peste ea, de ce nu ar putea folosi o pictorita o unealta de zidarie pentru a crea frumosul? De notat insa ca, prin feminina delicatete, dna. Grabovschi numeste drisca – pe care oricum o confunda cu o mistrie – cu titulatura consacrata in instrumentarul “clasic” al pictorilor: cutit. De altfel pictorita foloseste pensula numai pentru a-si semna lucrarile. si pentru ca pentru aceasta operatie nu are nevoie de instrumente scumpe, isi permite luxul de a folosi odata pensula si apoi, daca uita sa o spele, sa o arunce la cos. E ca si cum ai bea sampanie la fiecare mic dejun. Un rasfat de artist absolut meritat! Asa cum rasfat se numeste si admirarea unei lucrari Georgeta Grabovschi.
Va las acum pe seama mentorului meu care a scris despre doamna Grabovschi un articol in suplimentul duminical al Jurnalului National.
Femeile-pictore: Georgeta Grabovski
de Tudor Octavian
“Cunoasterea are praguri pe care, trecandu-le, te simti deopotriva motivat sa mergi mai departe, dar si descurajat. in cei cativa ani in care am bantuit piata de arta a New York-ului, am consumat un complex de satietate descurajant. Totul, in arte, parea sa se fi facut. Ce sa mai speri, cand totul s-a facut?
Mi-au trebuit alti cativa ani ca sa recuperez din acest simtamant de blocaj al creativitatii. Cand toata lumea vrea sa picteze altfel, criteriul maiestriei e ocolit si chiar recuzat. Critica de arta contemporana a acreditat ideea ca tot ce produce un atelier de pictor trebuie sa suporte o sustinere conceptuala superioara. De unde si speculatia ca sustinerea conceptuala trece inaintea mestesugului individualizat.
Cu toate acestea, artistii care izbutesc sa fie verosimili, fiind totodata si intru totul originali, fiind inovatori, continua sa apara. N-au fost niciodata prea multi, nici azi nu se numara cu multimile, dar se nasc si ajung pe un loc bun, favorizant, incitant intr-o lume in care toate locurile din fata pareau adjudecate.
Un astfel de artist, a carui aparitie nu se explica nici prin traditie, nici prin scoala si anturaj si nici prin con�ta��minarea de o sugestie internationala, e Georgeta Grabovschi. Cine vede oricare din tablourile sale traieste euforic si cu durata convingerea unei descoperiri importante.
Totul e inovatie in pictura Georgetei Grabovski – factura, compozitie, acorduri cromatice, adresa la privitor -, dar un tip de inovatie care vine la intalnirea cu o asteptare mocnita. Pictura care raspunde unei nevoi spi�rituale fara nume, dar existand in conditia de ferment e tot atat de stimabila ca si pictura care insti�tu�tionalizeaza nevoi spirituale, pe masura ce le starneste.
In fata unei lucrari a acestei femei-pictor de rang mare, categorii foarte diferite de pu�blic converg catre o senzatie de implinire. Iti vine sa exclami: nu credeam sa se mai intample! Eu, unul, nu credeam sa mi se mai intample atata entuziasm de descoperitor, dupa ce toate sensibilitatile mi-au fost agresate si de multe ori culpabilizate de cateva decenii de impas in�telectual.”