O vizita in atelierul lui Constantin Lucaci

Voiam de mult sa-l vizitez pe sculptorul Constantin Lucaci dupa ce mentorul meu imi daruise 2 studii grafice ale artistului si imi ridicase de pe ochi valul ignorantei cu privire la sculpturile, 7 la numar, care impodobesc curtea Televiziunii Romane, si care au fost comandate de TVR si executate de dl Lucaci in anii 1970. Iar astazi, cu un telefon in prealabil, vizita s-a produs.

 

 

Si din nou trebuie sa-mi declar uimirea in fata muncii fizice pe care o implica activitatea unui sculptor. Il vazusem deja pe Dinu Radulescu invaluit in praf de piatra in timp ce taia halci cu flexul din viitoarea ecvestra “Saul” si cum apoi o daltuia ore in sir, iar acum, inca de la usa atelierului, aud cum dl Lucaci, la 85 de ani!, cu vigoarea pe care nu mi-o imaginam la un octogenar, ridica ciocanul pentru a “inmuia” otelul inoxidabil in forma pe care o doreste. Asta dupa ce sudase diverse placi intre ele si in asteptarea etapei in care slefuieste totul la un polizor pe care il vad intr-un colt al atelierului. Este vorba despre un mestesug ridicat la nivel de arta. Este vorba despre “maiestrie” cum spune mentorul meu cand doreste sa traseze o frontiera intre arta clasica si indeletnicirile “artistice”ale multor absolventi de Institut din zilele noastre.

 

 

 

Ca sa ies din nota personala si pentru a creste valoarea documentara a acestei pagini, iata selectiuni biografice:
1923, 7 iulie – Constantin Lucaci se naste in Bocsa (Caras-Severin)
1929 – 1945 – Artistul mi-a evocat influenta decisiva a pictorului T. Botlich, un grof care si-a lasat mosiile pentru 20 de ani in Parisul lui Toulouse Lautrec si, odata reintors in tara s-a refugiat in atelierul sau pentru a desena si picta. Copilul si adolescentul Constantin Lucaci s-a aciuat pe langa acesta si a studiat, instinctual, forma si culoarea.
In 1945 ajunge la Bucuresti unde urmeaza cursurile Academiei Libere de Arta “Guguianu”, avandu-i ca profesori pe C.Ressu, Al. Ciucurencu sau C. Medrea.
In 1953 devine licentiat al Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucuresti.
In 1954 participa pentru prima data la Bienala de la Venetia, un eveniment care ii va marca viata. Va mai participa la doua editii ale evenimentului, pana in anii 80. Va studia in Italia si va reusi sa aiba in muzeu/expozitie permanenta acolo. Doi mari critici italieni ii vor edita 2 albume, Pietro Amato si Giorgio Segato.
In 1959 expune pentru prima data sculpturi din otel inoxidabil, un stil cu care astazi se indentifica si chiar se confunda opera lui Constantin Lucaci.

 

 

Inchei cu un scurt studiu de caz. Este vorba despre ansamblul “Dialogul undelor” care din 1972 a devenit – prin forta formelor si fara vreo imputernicire formala – emblema Televiziunii Romane. Sculptura monumentala, inalta de aproximativ 12 metri, domina curtea TVR si poate fi admirata fara probleme de pe trotuarul bulevardului Dorobanti.

 

 

Despre aceasta sculptura, criticul Pietro Amato scrie: “Dialogul undelor este expresia unei imbratisari dantesti, o infratire a astrilor spre a se apropia mai mult de indurerata omenire. Sunt mainile imateriale ce modeleaza universul omenesc, zboara inalt, lansate de luminozitatea terestra, devenind constiinte.”

 

 

Ar mai fi multe de spus, in special despre seria de fantani care decoreaza multe orase din tara, dar am sa las articolul asta pentru zile mai calduroase.

Ambitia artistica a dlui Lucaci este aceea de a ramane in memorie ca sculptor al luminii. Si dupa ce i-am vazut lucrarile – atat de multe incat ar putea deschide si maine o expozitie – ma declar uimit de arta cu care reuseste sa faca din durul si greul inox ceva ce pare ca pluteste…